Dumnezeu vindecă păcatul care îi înstrăinează pe oameni de ei înşişi prin «lucrarea» suspectă a demonilor

În Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor); Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev.Luca 8, 26-39, avem o excepţională Pericopă Evanghelică, prin care vedem cum un demonizat din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni, mai ales că viaţa lui era un chin, deşi era viu, fiindcă el sălăşluia printre cei morţi, adică în morminte, dovedindu-se, în acest fel, mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social, tocmai ca noi să înţelegem din această atitudine a celui demonizat că păcatul, înţeles ca «o lucrare» a demonilor în viaţa oamenilor, îi înstrăinează pe aceştia de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi, într-un cuvânt, avem înaintea ochilor minţii noastre chiar demonizaţii societăţii umane dintotdeauna, când nu mai împărăţeşte Hristos şi nici Sfânta Lui Evanghelie, ci, împărăţeşte satana-vrăjmaşul, cel care conduce lumea de la o margine la alta, când îl vedem pe satana în şcoli, în familie, în tribunale, în lumea celor care guvernează, pe drumuri, satana la teatre, în mass-media, satana pretutindeni, ca un stăpânitor al lumii, cel înaintea căruia cad şi se închină toţi cei care sunt amăgiţi de păcat, mai ales că în orice clipă, Cuvântul Lui Dumnezeu este infinit mai profund şi orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Scripturi, de fiecare dată capătă nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensuri nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.

«Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui»

Deci, în Duminica a 23-a după Rusalii, avem vindecarea minunată, făptuită de către Domnul nostru Iisus Hristos, imediat după potolirea furtunii, şi care este raportată în cele trei Evanghelii sinoptice, însemnând momentul când Domnul trece de «cealaltă parte a lacului» (marea Galileei) şi soseşte la Decapole, adică, în ţară păgână, unde predomină închinarea la idolii «făcuţi de mână de om», în spatele cărora se ascund demoni, după cum ne învaţă Însuşi Domnul şi Apostolii Săi. Acolo, mai predomina şi magia, al cărei scop este de a folosi, prin ritualuri de caracter analogic şi incantaţii, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri malefice. De multe ori, poate uităm, ce însemna robia spirituală pe care o reprezenta păgânismul şi harul de nespus de a fi fost izbăviţi de acesta şi de a fi devenit creştini, fiindcă ne-am obişnuit cu acest har şi nu ne mai amintim de unde am plecat, din ce prăpastie ne-a izbăvit Mântuitorul Iisus Hristos! Aşadar, Evanghelia Sf. Ev. Luca, ne relatează un episod cutremurător, descriindu-ne o minune săvârşită de către Iisus asupra unui om care se afla sub stăpânirea diavolului şi pe care, după ce l-a vindecat, Mântuitorul l-a îndemnat cu hotărâre: “Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Domnul”. Prin urmare, a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii, dar, când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme, în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui»! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: “care îţi este numele”? Iar el a răspuns: «legiune», căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus» (Luca 8, 26-39). Desigur, oricine parcurge cu mintea şi cu inima paginile sfintelor Evanghelii sau ascultă cu atenţie pericopele evanghelice care se citesc la Sfânta Liturghie, devine impresionat de varietatea tablourilor, a locurilor şi a peisajelor descrise de mulţimea situaţiilor întâlnite, de profunzimea învăţăturilor date de către Mântuitorul şi de Duhul Dumnezeiesc ce le străbate, de oamenii de toate vârstele şi categoriile sociale, fiecare cu virtuţile, cu păcatele sau cu suferinţele lui, cu atitudini diferite faţă de Mântuitorul şi de noua Sa învăţătură, în centrul căreia stă dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ca o dovadă certă că Dumnezeu vindecă păcatul care îi înstrăinează pe oameni de ei înşişi prin «lucrarea» suspectă a demonilor.

“Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”

Învăţătura de bază pe care o desprindem din această Pericopă se referă la faptul că îndrăcitul, care trăieşte gol şi locuieşte în morminte, printre morţi, sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii şi se auto-mutilează şi este un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ nu are, înfricoşător, care terorizează populaţia. Demonii urăsc omul, ca făptură, pentru că este chipul lui Dumnezeu! Ei sunt geloşi pe om şi fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, ca să-l înjosească pe acela care este un «mic dumnezeu» (microthéos), iar frica este mereu un criteriu al prezenţei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acţiune. În ceea ce priveşte forţa extraordinară a demonizatului, fiindcă au încercat să-l pună în lanţuri, dar a reuşit întotdeauna să-şi rupă lanţurile, constituie, desigur, forţa pe care îngerii căzuţi au păstrat-o pentru că aparţine naturii lor, fiind vorba despre puterea de temut a lumii nevăzute. Vedem, chiar din Pericopă, faptul că demonul este cel care vorbeşte prin gura demonizatului, iar nu omul însuşi, ceea ce ne ajută să înţelegem că demonii refuză Întruparea Cuvântului Fiului Lui Dumnezeu, pentru că socotesc că Dumnezeu este prea înalt, prea puternic, prea frumos pentru a se înjosi la starea unei biete creaturi, la a fi om. Demonii, nu pot face decât să recunoască puterea dumnezeiască din Omul Iisus, ei nu au de ales, pentru că persoanele îngereşti sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existenţa sau prezenţa lui Dumnezeu, însă, omul poate face aceasta. Demonii au o inteligenţă superioară oamenilor, inteligenţa îngerească, iar, cei care îl ţin legat pe acest posedat, presimt că Iisus, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga şi va vindeca pe acel om. Atunci, ei vin să-L roage să nu le impună, «înainte de vremea» judecăţii, pedeapsa veşnică. E o revelaţie teologică foarte importantă care ne arată că demonii ştiu că Iisus este Dumnezeu, dar nu vor să accepte kenoza divină, nu vor să-şi schimbe gândirea, pentru că sunt liberi, aşa cum şi noi oamenii suntem persoane libere. Iar Dumnezeu respectă această libertate asumată, pe cea a îngerilor căzuţi, ca şi pe cea a oamenilor, ca o dovadă că Dumnezeu nu impune, nici adevărul, nici iubirea, ci, pe toate acestea le propune. Când Mântuitorul îl întreabă pe demonizat, care îi este numele, iar acesta îi răspunde: «legiune», desluşim faptul că demonul nu-şi spune numele, pentru că numele este semnul identităţii persoanei, o oglindire şi o profeţie a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte şi trişează, prin urmare, întotdeauna se ascunde prin «lucrare» suspectă, iar, când este descoperit, îşi pierde din putere, stăpânirea lui se micşorează, iar frica îi creşte. Comportamentul demonilor este contrar învăţăturii Lui Hristos, pentru că ei sunt mereu «toţi împotriva unuia», dar, au înţeles că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăţii Domnului. Presimţind că aveau să fie alungaţi, roagă pe Iisus Hristos ca să le îngăduie să intre într-o turmă de porci care sunt murdari şi miros urât, se hrănesc cu resturi, iar în ţările calde transmit boli grave, deci, sunt un simbol al demonilor. Domnul le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecăţii nu a venit încă, şi probabil şi dintr-o pedagogie divină, pentru că demonii sunt purtători de moarte, pentru că ei sunt împotriva Celui Care înseamnă Viaţa Însăşi, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Unic şi inconfundabil, Cel Care vindecă păcatul care îi înstrăinează pe oameni de ei înşişi prin «lucrarea» suspectă a demonilor.

Prof. Vasile GOGONEA

PS  În Duminica a 23-a după Rusalii (Ap. Efeseni 2, 4-10; Sf. Ev.Luca 8, 26-39), din data de 21 octombrie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi slujba de sfinţire a Bisericii cu Hramurile «Sfântul Ilie Tesviteanul» şi «Sfântul Ier. Nicolae», de la Schitul «Poiana Pustnicului», Mănăstirea Lainici, Protopopiatul Târgu-Jiu Nord, judeţul Gorj

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *