„Așa a fost? Așa îmi aduc aminte!”: Interviu exclusiv cu psihosociologul Septimiu Chelcea, professor emeritus al Universității din București

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București). În 1974 a obținut titlul științific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004 a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare știițifică, acordat de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior.

Profesorul Septimiu Chelcea a publicat peste 100 de studii și articole științiifice, precum și mai multe volume de specialitate (unic autor, în colaborare, sau coordonator). Dintre acestea amintim selectiv:

  • Chestionarul în investigația sociologică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.
  • Experimentul în psihosociologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
  • Studiul documentelor sociale, coordonator, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
  • Personalitate și societate în tranziție, București, Editura Șiință și Tehnică, 1994.
  • Metodologia cercetării sociologice, București, Editura Economică, 2001.
  • Un secol de cercetări psihosociologice, Iași, Editura Polirom, 2002.
  • Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, București, Editura Economică, 2002.
  • Așa a fost? Așa îmi aduc aminte (1947-2015), Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2015
  • Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice, Suceava, Alexandria Publishing House, 2018

„Așa a fost? Așa îmi aduc aminte (1947-2015)”, lucrare despre care vom discuta în cele ce urmează, îndeplinește un dublu rol – un rol științific, reprezentând un veritabil etalon pentru biografiile sociale de pe piața românească, și un rol formator, putând fi parcursă ca un adevărat Bildungsroman.

Cartea prezintă drumul sinuos al unuia dintre cei mai renumiți psihosociologi și metodologi de la noi, naratorul orientându-se în relatarea sa pe conturarea cât mai fidelă a contextului social din 1945 până în prezent. Totuși, obiectivitatea nu este apanajul naratorului, realismul pragmatic împletindu-se permanent cu introspecția, autocritica, analiza retrospectivă a unor decizii și opțiuni.

Stilul lucrării este mai mult decât accesibil. Naratorul reușește să transmită idei complexe într-un mod simplu, fără înfloriri stilistice excesive și inutile, fără formulări pretențioase sau bombastice, așa cum se întâmplă în alte lucrări autobiografice sau de memorialistică. Savoarea lecturii este dată de numeroasele întâmplări nostime relatate cu desăvârșit tact, la care se adaugă reflecțiile provocatoare asupra a numeroase teme de actualitate – monarhia, pedagogia modernă, comunismul cu bune și rele, Evenimentele din ’89 s.a.

Despre nașterea acestui proiect și ecourile pe care le-a generat am discutat cu însuși autorul lucrării, domnul prof. univ. Septimiu Chelcea:

Rep. Domnule profesor, în urmă cu trei ani, la Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, a cunoscut lumina tiparului prima ediție a lucrării ”Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015”.  Ce este această carte și cui se adresează?

S.C. Este o autobiografie socială, un document social, o sursă documentară pentru cei care vor să își reprezinte parcursul vieții unui profesor universitar, așa cum își amintește el întâmplările mărunte, ca și evenimenele majore pe care le-a trăit. Între a-și aminti și a-și povesti viața este o diferență mai mică sau mai mare, în funcție de mulți factori, între care, nu în ultimul rând, scopul acestei întreprinderi și climatul social în care viața este așternută pe hârtie în vederea tipăririi. Nu am plănuit să-mi public autobiografia. Totul a pornit de la un interviu luat de domnul profesor Mihai Dinu Gheorghiu pentru revista „Psihologia socială”, al cărui redactor șef este. Domnia sa m-a îndemnat să dezvolt cele relatate într-o carte, în colecția „Observator social”, pe care o coordonează, în cadrul Editurii Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Propunerea a fost seducătoare, întrucât sunt legat sentimental de această universitate: tatăl meu, Ion Chelcea, a înființat în 1943 prima conferință de etnografie în uiversitatea ieșană și eu mi-am început studenția în 1962 tot acolo. Nu mi-am scris autobiografia pentru că am simțit nevoia să ofer un exempu demn de urmat, nici pentru că am crezut că trebuie să mă dezvinovățesc sau pentru a dobândi notorietate. Ca să fiu sincer până la capăt, mi-ar fi plăcut să fiu un „exemplu luminos”, dar nu sunt și nu am fost. Viața mea nu este un roman!

Evenimentele social-istorice m-au aruncat dintr-o parte în alta, m-au dat cu capul de pereți sau m-au înălțat, fără ca eu să am merite deosebite, vreun talent excepțional. Poate că strădania de a cinsti locul pe care l-am ocupat la un moment dat în societate să fie un merit, poate!  Sunt sigur însă că mă caracterizează sentimentul că am rămas dator față de Țară, față de cei care au trudit pentru ca eu să studiez, să elaborez lucrări științifice, să vizitez mari universități din Europa și din America.

Am copilărit într-un cartier bucureștan, cartierul Uranus, devenit legendă pentru că a dispărut „sub lama buldozerelor lui Nicolae Ceaușescu” – așa se spune acum. Voi reveni asupra acestui episod. Clasa întâi, la școala din cartier, Școala de băieți nr. 3 (fostă Școala comunală Poenărescu”), am început-o sub portretul Regelui Mihai I, un tablou mare cu chipul lui atârnat de-asupra scărilor din holul de la intrare, și sub semnul crucii (un preot ne-a binecuvântat, și noi, elevii din clasele I-IV, în genunchi, am intonat „Tatăl Nostru”). Era în data de 1 septembrie 1947. Regele a abdicat – se spune „forțat” – și portretul lui a fost schimbat cu cel al lui Stalin, apoi cu cel al lui Gheorhe Gheorghiu-Dej. Mai departe nu știu ce tablouri s-or fi spâzurat acolo, pentru că în 1954 am absolvit ciclul elementar și am dat examen de admitere la Liceul Nr. 1 ”Nicolae Bălcescu”, fost  Liceul ”Sfântul Sava”, astăzi Colegiul Național ”Sfântul Sava”. Mă opresc aici cu evocarea evenimentelor din viața mea. M-am referit la ele pntru a vă arăta că mi-am trăit viața activă sub trei regimuri: monarhic, comunist, democratic. Acum, ca pensionar, consider că îmi duc existența într-o Românie, republică-semiregală, cu o democrație originală.

Scriind „Așa a fost? Așa îmi aduc aminte…” am vrut să le arăt foștilor mei studenți și doctoranzi, mai general tinertului universitar de azi, cât de adevărate sunt vorbele cronicarului Miron Costin: „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremuri” și cât de important este ca omul să rămână om sub regimurile social-politice schimbătoare. Am intenționat să elogiez munca stăruitoare, demnă, nu un anumit regim sau o anumită personalitate. Am dedicat cartea sutelor de studenți inteligenți și foști studenți de-ai mei, care au ajuns la rândul lor profesori universitari, și care m-au obligat să învăț continuu. Lor, în mod deosebit, le-am adresat această carte-document. De altfel, pe pagina de gardă stă scris: „Foștilor mei studenți și studenților foștilor mei studenți”.

Rep. Care sunt principalele subiecte abordate în lucrare?

S.C. Copilăria în condiții vitrege (în anii de după încheiera celui de-Al Doilea Război Mondial, foametea, ocupația armatei roșii eliberatoare, dictatura clasei muncitoare, ascuțirea luptei de clasă), viața din instituțiile de învățământ superior de dinainte și de după Decembrie ’89 (competență și incompetență), evenimentele politice majore (ruptura de sovietici, prăbușirea comunismului). Am încercat să tratez aceste subiecte sine ira et studio. M-am ferit de etichetări și de clișee propagandistice. În negură există totdeauna și o dâră de lumină. Și pe vreme însorită sunt zone în care lumina nu pătrunde. Iar oamenii sunt – în opinia mea – un amestec de noroi și pulbere de stele. Ce ne diferențiază este proporția celor două elemente, proporție ce dă fiecăruia dintre noi o configurație unică, irepetabilă. Sunt de părere că se înșală deopotrivă cei care împart oamenii în îngeri și diavoli, cei care văd doar fața întunecată, zbârcită a oamenilor, nu și fața lor luminoasă, solară. Același lucru, cred eu, se întâmplă și cu instituțiile, cu partidele politice și cu societatea în ansamblul ei. Dihotomia bun/rău, includerea instituțiilor, a organizațiilor politice, claselor sociale, grupurilor entice în categorii și evaluarea persoanelor nu ca persoane, ci ca simple unități ale unei categorii sau alteia mi se pare a fi departe de spiritul umanist.

Rep. Memoria umană este inerent subiectivă și selectivă. De altfel, aceste două caracteristici pot fi considerate limitele oricărei lucrări autobiografice sau memorialistice. Cum și în ce măsură ați reușit să minimizați distorsiunile produse de aceste caracteristici, astfel încât să oferiți cititorului o perspectivă cât mai obiectivă asupra celor șapte decenii prezentate în carte?

S.C. Aveți dreptate când spuneți că memoria umană este subiectivă. Am și recunoscut acest lucru în titlu. „Așa îmi aduc aminte”. Nu știu dacă am reușit să ofer cititorului o perspectivă cât mai obiectivă. De încercat, am încercat. Am consultat acte oficiale, am întrebat în dreapta și în stânga ce știu colegii și prietenii în legătură cu un moment istoric sau altul. În final, am relatat cum m-am comportat eu în respectivul context, ce am simțit eu atunci. Am fost sincer. Nu am spus tot ce știu, dar știu că este adevărat tot ce am spus. Cartea aceasta este „ciobul meu de adevăr”, care în mod sigur nu corespunde în totalitate adevărurilor altora. Cine își imaginează că este posesorul adevărului absolut trebuie să se trateze… la spitalul de hazlii.

Rep. Anul trecut a fost publicată a doua ediție a lucrării. Ce aduce nou?

Lansarea celei de-a doua ediții a lucrării „Așa a fost? Așa îmi aduc aminte (1945-2015)”, 18 Mai 2017, Iași

S.C. Epuizarea primei ediții a permis publicare unei a doua ediții. Știți dumneavoastră: o carte bună se epuizează rapid… dacă a apărut într-un tiraj mic. Ediția din 2017 este revăzută și adăugită. Am eliminat „scăpările din condei” și am adăugat 60 de pagini, vorbind mai pe larg despre cartierul în care am copilărit, pentru că intrând în legendă – cum am amintit la începutul acestui interviu – s-a îndepărtat simțitor de adevăr, de ciobul meu de adevăr. În presă, cartierul Uranus a fost de multe ori prezentat ca fiind dominat de vile splendide și de blocuri impunătoare. Eu îmi aduc aminte că pe Strada Lăzureanu, unde la nr. 36 era casa părinților mei, au existat două asemenea vile, la care mă uitam ca la o casă de povești, și un singur bloc de locuințe, dacă o clădire cu trei etaje se poate numi bloc de locuințe. În rest, erau case mărunte, multe cu WC-ul în fundul curții, erau și câteva case-tip bine clădite, cu etaj, dar erau și locuri virane năpădite de buruieni. Sigur că familia mea a fost foarte supărată, abia reușise cu împrumut de la stat să renoveze casa și a trebuit să o părăsească rapid, fără să recupereze măcar o clanță sau o cărămidă ca amintire. Se întâmpla în 1980, dacă memoria nu mă înșală. Eu mă căsătorisem și contractasem cu împrumut de la CEC un apartament la disponibilități, la parterul unui bloc de patru etaje, în Drumul Taberei, la capul masinii 168. De la fereastra apartamentului se zărea câmpul semănat cu grâu. În deznădejdea demolării casei părintești, singurul care și-a păstrat cumpătul a fost tata, care a încercat să ne liniștească spunând: „Bucureștiul are nevoie de bulevarde largi, așa cum am văzut eu la Viena” (făcuse, prin 1930, un stagiu de pregătire în antropologie la Universitatea din Viena).

În ediția a doua, am portretizat câțiva dintre foștii mei studenți care s-au afirmat strălucit ca oameni și ca oameni de știință. Nu mi s-a părut corect să trec sub tăcere ultima mea întâlnire cu Ioan Mihăilescu, cel care după Decembrie ’89 a fost Rectorul Universității din București și care a contribuit la transformarea Secției de Sociologie din cadrul Facultății de Psihologie, Sociologie, Pedagogie și Defectologie în Facultate de Sociologie și Asistență Socială. Eram amândoi internați la Spitalul clinic Dr. I. Cantacuzino.  Luptîndu-se cu suferința, Ioan Mihăilescu mi s-a destănuit: „În fiecare seară, înainte de culcare îmi fac rugăciunea. Știu că tu ești liber cugetător, dar mă rog lui Dumnezeu și pentru tine”. L-am îmbrățișat.

Professor emeritus Septimiu Chelcea

Universitatea din București

Reporter: Vlad Ovidiu Cioacă

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *