De ce sunt ignorate studiile sociologice de decidenții politici? Explicațiile domnului prof.univ.dr. Ștefan Buzărnescu

Domnul Ștefan Buzărnescu este un renumit sociolog român, profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, autor al unor lucrări de referință pentru sociologia românească, dintre care amintim “Sociologia civilizației tehnologice” (Polirom, 1999); “Sociologia opiniei publice: sistemul conceptual şi metodologia cercetării” (Editura de Vest, 2005); “Doctrine sociologice contemporane” (Editura de Vest, 2007) ș.a. În urmă cu un an, am avut onoarea să discutăm cu Domnia Sa despre chestiunea tranziției de la comunism la democrație

De data aceasta, am încercat să răspundem unei întrebări de mare actualitate: de ce sunt ignorate cercetările sociologice?

Rep. Stimate domnule profesor, dacă ne uităm la modul în care se iau deciziile la nivelul celor legitimați să guverneze societatea în interesul binelui comun, constatăm o ruptură semnificativă între decizia politică și fundamentarea sociologică a deciziei. De ce sunt ignorate studiile de sociologie la nivel decizional?

Ș.B. Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns și înainte și după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989. După  aproape 150 de ani de la apariția sociologiei ca știință focalizată pe studierea spațiului social, deci pe explicarea genezei si dinamicii societății, obiectul său de studiu a cunoscut foarte multe redimensionări epistemologice  în compatiblitate cu diversificarea mijloacelor de cunoaștere a complexității reale a spațiului social.

Era și normal. Dacă științele sociale sunt o imagine epistemică a unei realități (sociale) în permanentă evoluție, atunci și sociologia, ca știință socială, se află într-o permanentă  resemantizare a conceptelor, o redefinire a metodelor de investigare empirică, și o  continuă reconstrucție a fundamentelor sale epistemice. Din aceasta cauză, unul dintre marile sale puncte de inflexiune îl constituie redefinirea sa ca știință socială practică, după ieșirea din comoditatea teoretică din perioada în care nu se maturizase ca știință, ca disciplină de studiu, și ca profesie.

Rep. Categoric, glisarea accentului spre dimensiunea practic-aplicativă este o caracteristică definitorie a demersului sociologic contemporan. Cum era percepută această latură a sociologiei în perioada comunistă? Ne puteți da câteva exemple?

Ș.B. În timpul guvernării  comuniste, când aveam obligația de a  integra în ”câmpul muncii” absolvenții care refuzau repartiția primită după absolvirea școlii profesionale, a liceului de specialitate și chiar a politehnicii, am întrebat autoritațile de atunci din ce cauză mai trebuie să merg pe la adresele respectivilor absolventi, pentru a obține de la ei sau de la părinții lor o semnatură pe repartiția la locul de muncă, din moment ce oricum ei vor fi obligați să se prezinte la  locul de muncă unde au fost repartizați? Răspunsul a fost prompt: ”Tinerii trebuie ascultați din politețe, dar ignorați din principiu!”.

Studiile noastre de teren, ca sarcini obștești (adică fără bani), focalizate pe explorarea raportului dintre tipurile de meserii/profesii gestionate de oferta educativă a sistemului de învățământ politehnizat, și cererea reală de forță de muncă din ”câmpul muncii” aveau aceeași soartă: se bifau că s-au efectuat, dar actorii decizionali ai vremii nu le luau în seamă decât pentru rapoartele privitoare la sociologia tineretului, cerute de forurile internaționale de profil din acea vreme.

Pe scurt: studiile de sociologie erau  ignorate pe  motiv că nu se putea formula vreun diagnostic sociologic diferit de ”orientările programatice ale Partidului și Statului”, iar dacă cercetarea empirică înregistra și vreo abatere, aceasta era  imediat corijată.

De exemplu, în cercetarea ”Etica vieții de cămin”, din anul 1987, întreprinsă în Căminele de nefamiliști din municipiul Timișoara cu scopul de a explora condițiile de viață ale tinerilor muncitori veniți din afara orașului ca angajați pe perioadă nedeterminată, am identificat multe neconcordanțe între regulamentul de cămin și viața reală a locatarilor. Printre altele, am identificat că în camerele de nefamiliști,  locuiau și familii cu copii, ceea ce contravenea cu normele SANEPID-ului , în vigoare în acel timp. După o viguroasă apostrofare, care se numea în jargonul sistemului ”critică constructivă”, tov-ul de la partid mi-a corijat propunerea, liniștindu-mă că a găsit soluțial: ”Noi vom înlocui firma de nefamiliști cu o nouă firmă pe care vom scrie ”Cămin pentru tineret” și am rezolvat problema din Regulantul de cămin, pentru că și familistii  tineri, tot tineri sunt și atunci nu mai are voie SANEPID-ul să intervină”  Despre ce era vorba, în fond? Legea prevedea că fiecare tânar are dreptul la 10 metri părtati/camera de locuit, adică atât tot cam cât avea garsoniera respectivă.

Eu propusesem, în diagnosticul social al cercetării, ca tinerele familii să fie trecute pe lista de prioritați pentru a primi, în regim de urgență, o locuință cu două camere din fondul de locuințe al întreprinderii. In concluzie, am fost ascultat din politețe, dar ignorat, iar cele peste 100 de pagini ale cercetării mele din anul respectiv au primit rezoluție să nu fie publicate/multiplicate,  după procedura timpului. Asta era situația în perioada în care  sociologia, după excluderea sa din oferta educativă a științelor sociale pe motiv că este pseudoștiință burgheză și nu are finalitate practică, mai supraviețuia ca sociologie a construcțiilor, ca  sociologie a organizării științifice a muncii, sau ca sociologie a tineretului sub obediența Ministerului Tineretului. Dar în programa de învățământ figura ca  materie (de studiu) la opționale sau facultative.

Rep. Ce s-a schimbat după 1989?

Ș.B. După reconstrucția statutului  sociologiei ca ofertă educativă obligatorie și ca facultate de profil, în condițiile emancipării postdecembriste a tuturor științelor sociale, cercetările sociologice au proliferat în compatibilitate cu diversificarea spațiului social românesc pluralist. Personal, speram ca noii actori decidenți să identifice în cercetarea sociologică aliatul natural al schimbărilor aflate în curs și m-am implicat cu tot entuziasmul noilor orientări. Anume, speram să se apeleze la cercetarea socială pentru o consiliere calificată în scopul luării unor decizii realiste bazate pe un diagnostic științific, înlocuind deciziile voluntariste și bazate pe aprecieri de factură impresionistă, ale fostei guvernări generate de ”alianța muncitorească-țărănească”.

După trei decenii de cercetare socială a efectelor agregate ale deciziilor tuturor formulelor guvernamentale postdecembriste, actorii decizionali nu au arătat că ar recurge la sprijinul sociologiei în alte scopuri decât cele pentru diverse sondaje de opinie, și acestea din rațiuni exclusiv electorale.

Fundamentarea politicilor sociale nu a apelat, în perioada postdecembristă, la cercetări sociologice de amploare, redactarea acestora fiind  atributul miniștrilor și al aparatului guvernamental. De ce?, m-am întrebat adeseori, deoarece politicul nu mai cenzurează legitimitatea cercetării sociologice, iar recursul la diagnosticul social calificat constituie un parametru foarte important în modelele de comportament decizional al țărilor dezvoltate.

Rep. Care este locul și rolul sociologiei în societatea românească de astăzi?

Ș.B. După cum se știe, medicina pleacă de la disfuncții energetice pe care noi le numim boli, pune un diagnostic, pe baza căruia devine posibilă stabilirea unei terapii prin care se pot ține sub control cauzele bolilor, și se stabilizează funcționarea sistemului fiziologic al pacientului. Păstrând proporțiile comparației, cercetarea sociologică pleacă și ea de la disfuncțiile sistemului social  (probleme sociale, efecte ale unor asimetrii ale structurilor organizaționale), iar prin cercetarea empirică, de teren, efectuată de specialiști (sociologii) se redactează un diagnostic, adică starea reală a situației investigate, pe baza căruia se construiesc alternative decizionale urmând ca actorii decizionali implicați să ia decizii realiste și pragmatice în timp real, decizii prin care cauzele care au determinat respectivele efecte să poate fi limitate, dacă lichidarea lor nu este posibilă.

Cercetarea sociologică nu este, deci, o simplă inventariere de efecte, deoarece asta ar însemna sociografie; sociologia trebuie să explice natura cauzelor, amplitudinea lor și să propună soluții alternative pentru soluționarea problemelor sociale. Deci: dacă sociografia se oprește la descrierea efectelor, sociologia are valențe  explicative și avansează propuneri de optimizare funcțională a situației în speță. În acest sens a promovat sociologul român Dimitrie Gusti Sociologia militans, ca perspectivă de implicare pragmatică a cercetării sociale în spațiul social românesc al vremii sale. Să fie foarte clar: sociologia nu este o instanță decizională și nici nu se substituie acestor inastanțe decizionale.

Diagnoza sociologică este o formă de consiliere calificată a actorilor decizionali din toate domeniile de activitate; din această cauză există ramuri ale sociologiei.

În prezent sociologia nu se reduce la simpla radiografiere a segmentului de realitate socială investigat (aceasta secvență procedurală este necesară, dar nu este suficientă demersului sociologic), ci se implică prin diagnosticul social în consilierea calificată a actorilor decizionali de profil. Componenta  pragmatică este asociată statutului contemporan al sociologiei ca disciplină, instituție și profesie.

Rep. Care sunt principalele probleme pe care le remarcați în ceea ce privește cercetările sociologice contemporane?

Ș.B. În practica cercetării empirice (îndeosebi la unii cercetători marcați de deficit de maturitate metodologică) de cele mai multe ori cercetarea empirică se oprește la prezentarea întregului demers și se încheie cu histogramele generate de procesarea datelor.

Hermeneutica băncii de date, deci interpretarea datelor, este considerată ca un atentat la neutralitatea axiologică a demersului în speță! Dincolo de orice suspiciuni, precizăm că tocmai acest mod de a privi sociologia nu este unul sociologic; asta este o sociografie comodă care nu deranjează  sensibilitățile nimănui, dar nici nu mai interesază pe nimeni, deoarece o simplă fotografie a situației se oprește la aspectele vizibile, care inventariază doar efecte, nu ajunge la cauze.

În mulțimea datelor culese pe componenta empirică, asocierile definesc efectele (deci descrierea fenomenului în chestiune), în timp ce cauzele se găsesc la nivelul corelațiilor. Relevarea cauzelor, precum si a modalităților de gestionare și ținere sub control a cauzelor, constituie elementul de noutate al studiului sociologic, și polarizează interesul public. A prezenta statistica situației în speranța că publicul va trage singur concluzii, este un mod de a face neatractivă cercetarea sociologică și a croniciza o veche și contraproductivă întrebare: ”la ce este bună cercetarea sociologică, dacă ne spune ceea ce și noi știam?”

Un exemplu este cercetarea finanțată de Banca mondială pentru a stabili distribuția sărăciei în România finalizată cu o hartă a celor mai sărace  regini ale țării noastre. Dacă pentru tinerii sociologi de astăzi această cercetare poate părea interesantă, pentru generația noastră acest tip de cercetare este o superbă inutilitate, deoarece nu propune și soluții de eradicare a situației. Prin anii 70 ai secolului trecut, studenții de la Universitatea ieșeană am participat la o cercetare de sociologie urban-rurală coordonată de profesorul univ.dr. Vasile Miftode pentru județul Iași, iar pentru județul Botoșani și Suceava de regretatul prof.univ.dr. Tiberiu Necolau.

Ipoteza de lucru era  următoarea:  dacă s-ar crea locuri de muncă salarizate în localitățile rurale, atunci nivelul de viață (calitatea vieții) ar depăși nivelul sărăciei. Scoaterea din sărăcie a localităților din aceste județe este posibilă numai prin urbanizarea satelor, iar tipul de urbanizare acceptat de autoritățile vremii era centrat pe creare de locuri de muncă salarizate,  ca urmare a transformării muncii din agricultură într-o variantă a muncii industriale ca urmare a politehnizării învățământului. Ca operatori de interviu, am parcurs toate etapele cercetării empirice cu sentimentul ca facem ceva util.

Noi trebuia să identificăm ce fel de meseri/profesii erau recomandabile a se promova pentru specificul fiecărei comune în parte; indiscutabil, prin raportarea la principiul ”distribuției raționale a forțelor și relațiilor de producție în profil teritorial”, principiu inclus în cele 27 de direcții ale dezvoltării multilaterale susținute de autoritățile comuniste ale vremii. Diagnosticul nostru cuprindea soluții alternative de înființare a unor întreprinderi care să contribuie și la stabilitatea familiilor prin înființarea de meseri/profesii complementare pentru bărbați și femei: exemplu, stațiuni de mecanizare și mentenanță a parcurilor tehnologice ale CAP-urilor și a SMA-urilor, pentru bărbați, iar pentru femei intreprinderi de confecții, sau, după caz, a unor filiale ale unor mari fabrici existente în județ. Pe aceste coordonate urma a se construi mari centre agroindustriale  care să valorifice toate resursele umane în profil local și zonal.

Se înțelege că o cartografiere a celor mai sărace localități a fost făcută încă de atunci, dar prin munca desfășurată în perioada practicilor sociologice de vară, nu prin recurs la finanțări suplimentare.

Pentru generația noastră, nu este nici o noutate ce a descoperit cercetarea finanțată de Banca Mondială; noi așteptăm propuneri de soluții alternative, dacă această celebră instituție are, cumva, în patrimoniul său și astfel de recomandări care ar fi dat roade pe undeva, în lume.

Celor bolnavi de mondialită cronică și engramați de lozinci, le atragem anticipat atenția că nu este vorba de nici un fel de nostalgii din partea noastră, ci ne referim strict la secvențele procedurale ale unei cercetări sociologice care poate deveni nu doar atractivă, ci și utilă pentru comunitate.

Rep. Ce sfaturi aveți pentru tinerii sociologi?

Ș.B. În lumea dinamică în care trăim, sociologul are o mare șansă de afirmare: anume, să propună soluții alternative la complexitatea problemelor sociale ale contemporaneității, chiar dacă soluțiile sale pot infirma stereotipurile, clișeele și dogmele care se vehiculează în spațiul public. Acesta este rostul cercetării științifice: să exploreze soluții inedite/alternative la probleme reale, să deschidă noi perspective  de abordare, sau să semantizeze noile segmente de realitate generate de transformările aflate în curs, prin care să devină posibile soluții românești la problemele noastre românești.

Semantizarea segmentelor de realitate generate de multiplele ”mutații structurale” postdecembriste face parte din resursele de creativitate ale sociologiei, deoarece dacă gândim realitatea noastră de astăzi prin concepte uzate semantic, nu putem veni cu soluții corespunzătoare prezentului societății românești, și cu atât mai puțin viitorului nostru.

Copierea mecanică (bovarism instituțional) a unor soluții dovedite valabile pentru alt mental colectiv, nu poate da rezultatele scontate prin ”implementarea” lor în mentalul nostru sensibil diferit. Sistemul social nu poate fi abordat ca un sistem tehnic, în care înlocuirea unei piese uzate cu o altă piesă, nouă, rezolvă problema tehnică în speță. Unicitatea mentalului colectiv din spațiul social explică  diferența, dar și nevoia de abordare diferită.

O corectă încadrare epistemologică a temei de cercetare presupune și mult curaj în lupta cu stereotipurile care se vehiculează în spațiul public, deoarece cercetarea socială nu are scopul de a justifica deciziile celor aflați (temporar) în pozițiile decizionale. De aceea, o comoție, periodică, a certitudinilor acreditate, chiar în mediile cercetătorilor, nu poate fi decât binevenită.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *