Despre familie, educație și copii, cu doamna prof. consilier drd. Mariana Pădureanu

Rep. Care este rolul familiei în primii ani ai dezvoltării copilului?

M.P. Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor, mai ales în perioada copilăriei mici. Încă din primii ani, familia s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea psihică a acestuia, fiind o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare. În cadrul familiei, copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor, cognitiv şi afectiv, motiv pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului faţă de alţi factori, genetici şi sociali, este dificil de realizat. Astfel, familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să se comporte în viaţă şi în societate. Cu alte cuvinte, copilul învață în această perioadă a vieții toate deprinderile, prin copiere de la adultul de langa el. Filozoful american John Dewey relevă faptul că lecţia cea mai grea pe care un copil o are de învăţat este lecţia vieţii. Dacă nu reuşeşte să învețe această lecție în familie, nu există ştiinţă prin care să și-o poată însuși. Părinţii sunt cei dintâi dascăli ai copilului lor pentru că ei îl cunosc cel mai bine încă din prima zi de viaţă, interacţionează şi comunică constant, sunt un model de urmat pentru acesta.

Rep. Și, totuși, cum putem defini conceptul de “familie” în contextul schimbărilor care afectează societățile contemporane?

M.P. De-a lungul istoriei, familia a fost considerată baza societăţii, expresia uniunii pe temeiul dragostei dintre un bărbat şi o femeie, care procreează şi cresc copii. Se foloseşte frecvent sintagma “diadă nucleară”, care desemnează ansamblul interrelaţiilor ce se stabilesc ȋntre cele trei roluri din cadrul acestui tip de familie: soţ-soţie, tată-copil, mamă-copil. Se ȋntâmplă uneori ca aceste diade să nu fie complete, ȋntâlnindu-se următoarele situaţii:

– tată cu un copil/copii;

– mamă cu un copil/copii;

– un cuplu fără copii;

– doi sau mai mulţi fraţi fără părinţi.

Rep. Care sunt cele mai importante funcții pe care le îndeplinește familia?

M.P. Aceste funcții sunt următoarele:

Funcţia naturală (biologică). Prin această funcţie, familia asigură perpetuarea (reproducerea) speciei umane şi de asemenea preocuparea pentru siguranţa fizică (adapost, ȋmbrăcăminte, ȋngrijire), protejarea celui mic de diverse pericole, sănătatea lui (ȋntreţinerea corpului, practicarea diferitelor sporturi etc).

Funcţia economică – implică asigurarea de către părinţi a bazei materiale necesare satisfacerii trebuinţelor tuturor membrilor familiei, prin folosirea chibzuită a veniturilor. Când vorbim despre funcţia economică, ne putem gândi şi la un alt aspect: pregătirea pentru viaţă a copiilor, orientarea lor ȋn viitor către o meserie, organizarea locuinţei etc. Statul îşi menţine si el anumite elemente ale funcţiei economice, contribuind la asigurarea educaţiei, a sănătăţii si a protecţiei sociale ale familiei etc.

Funcţia de socializare – constă ȋn asimilarea normelor de conduită, ȋnsuşirea unor roluri sociale deziderabile, care asigură transformarea organismului biologic ȋn fiinţă socială educabilă. Ȋnvăţarea socială este văzută ca un proces psihologic ȋn cadrul căruia indivizii acumulează cunoştinţe, norme, reguli, valori, deprinderi comportamentale. Pentru a-şi forma deprinderi sociale, copiii trebuie să asimileze valori morale, să ȋnveţe să citească, să scrie, să calculeze etc. De aceea lor trebuie să li se asigure o atmosferă de pace, să nu se cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoţionale. Familia trebuie să petreacă mult timp cu copiii.

Funcţia educativă – Creşterea şi educarea copiilor reprezintă responsabilităţi deosebit de importante ale familiei. Mediul educogen familial are influenţe deosebit de importante ȋn formarea personalităţii copilului, a comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o importanţă deosebită educării “celor 7 ani de-acasă”. După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, dimpotrivă ea continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o strânsă colaborare cu instituţiile de învăţământ.

Rep. Care sunt particularitățile relației părinte-copil și cum poate fi aceasta corijată în sensul unei bune dezvoltări a copilului?

M.P. Părinţii sunt primii dascăli. Aceștia au o mare responsabilitate socio-umană, iar educația lor lasă amprente, uneori pentru toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă! Admiraţia lor pentru părinţi este mare, idolatrizându-i chiar. Aşa că micuţul este oglinda fiecărui părinte. Pentru a reuşi în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie consiliaţi, să se pregătească ca să ştie care sunt fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative. Trebuie conştientizat ȋnsă şi faptul că părinţii au datoria sacră de creştere a copiilor lor, fără a deveni însă supuşii acestora. La rândul lor şi copiii au obligaţiunea tot sacră de a-şi iubi şi respecta părinţii. Ȋn timp, odată cu evoluţia societăţii şi cu modificarea unor factori sociali, economici şi tehnici, tabloul tradiţional al familiei s-a modificat profund şi ȋn special statutul femeii şi echilibrul tradiţional al rolurilor pe care le au cei doi părinţi.

Există patru stiluri parentale care depind nu numai de personalitatea părintelui, de modelul său educative, ci şi de alţi factori: mediul, cultura şi educaţia, tradiţiile, structura familiei, profesiile părinţilor etc. Cele patru stiluri sunt: stilul exigent, autoritar, permisiv şi neimplicat.

Rep. Ce presupun aceste stiluri și care este cel mai adecvat pentru asigurarea unei bune educații?

M.P. Stilul exigent se caracterizează prin faptul că părinţii manifestă sensibilitate şi ȋsi exprimă afecţiunea faţă de copii, dar ȋn acelaşi timp, impun standarde foarte ȋnalte de comportament argumentându-şi motivele. De asemenea, acest stil se defineşte printr-un control ferm ȋn contextual unei relaţii calde şi favorabile.

Stilul autoritar impune un control ȋnalt al controlului dar şi un nivel scăzut al căldurii părinteşti. Standardele sunt severe pe fondul unor ameninţări şi pedepse exagerate. Există foarte multe reguli care trebuiesc respectate cu stricteţe. Copiii capătă neȋncredere ȋn capacitatea lor de a se descurca singuri. Nu pot lua independent decizii. Părinţii autoritari nu manifestă afecţiune ci dimpotrivă pot induce frica. Copiii devin astfel rebeli.

Stilul permisiv implică un nivel ridicat afecţiunii şi un nivel scăzut al controlului. Copilul este ȋncurajat să-şi exprime punctul de vedere. Părinţii evită confruntările directe cu problemele comportamentale ale copiilor şi intervin numai când acţiunile au consecinţe grave, stabilesc puţine reguli şi cedează deseori ȋn faţa insistenţelor copiilor.

Stilul neimplicat (neglijent) se manifestă prin niveluri scăzute şi din punctul de vedere al căldurii sufleteşti şi controlului. Copiilor nu li se impun reguli, nu li se acordă deloc atenţie, ȋncurajare sau sprijin.

Variaţiile parentale de stil afectează dezvoltarea copiilor. Astfel, stilul exigent este asociat cu rezultate pozitive ale copilului. Ei se descurcă bine la şcoală pentru că părinţii ȋi motivează permanent. Pe viitor, probabilitatea ca aceştia să devină delicvenţi este foarte scăzută. Atitudinea autoritară a părinţilor are efecte negative asupra copiilor. Tatăl pretinde ascultare şi respect raportându-se la standarde ȋnalte. Copilul crescut ȋntr-un stil autoritar se va integra mai greu ȋn lumea celor mari, a celor maturizaţi atât biologic cât şi psihic. Astfel ei fie se vor interioriza devenind timizi şi inhibaţi, fie se vor manifesta ca persoane rebele şi autoritare. Acest climat familial se poate considera nepotrivit, deoarece implicarea afectivă este redusă, iar regulile sunt impuse fară a lua ȋn considerare nevoile copilului. Stilul indulgent, crează o ȋncredere de sine scăzută ȋn rândul copiilor şi o absenţă a responsabilităţii sociale. Ei fug din faţa sarcinilor dificile. De asemenea, au tendinţa de a fi impulsivi, imaturi şi dependenti de adulţi. Stilul neimplicat este specific părinţilor care sunt preocupaţi de activităţile proprii şi nu se implică ȋn activităţile copiilor lor. Astfel, copiii manifestă o slabă competenţă socială, existând un risc crescut al consumului de droguri, delicvenţa sau alte probleme de sănătate psihică.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *