Despre unicitățile «gregare» ale mulţimilor spontane

“Bunul Dumnezeu a murit.

De aceea lumea este în derivă”!

(CONSTANTIN BRÂNCUŞI)

Pare un truism, dar, oamenii fiind diferiţi, urmăresc insistent, chiar cu înverşunare, să se diferenţieze din cât mai multe puncte de vedere, mai ales ca frumuseţe, eleganţă, avere, venituri, rezidenţă, pregătire, cultură, funcţii, relaţii şi stil de viaţă, poziţia dobândită astfel, constituind statusul social al individului. În măsura în care statusurile sociale sunt consistente, coerente şi echilibrate, în aceeaşi măsură, ele se delimitează şi devin complementare, deci, interdependente, precum statusul de profesor cu cel de elev/student, cel de medic cu cel de pacient, rezultând că statusurile respective s‑au generat în mod complementar unul pe altul şi că ele pot exista numai în reciprocitate. Prin interdependenţă, statusurile se integrează în instituţii sociale, precum statusurile de profesor şi de elev în instituţia educaţiei, cele de medic şi de pacient în instituţia medicinii. Şi, cum instituţiile sunt, prin funcţiile îndeplinite, tot complementare, ele se constituie ca ansambluri sociale interdependente, prin care societatea se organizează (structurează) ca un întreg funcţional, transformându‑se, astfel, în sistem social, apt să funcţioneze şi să dăinuiască prin sine însuşi.

Comportamentul conform statusului constituie rolul social

Dacă, însă, statusurile profesionale se creează prioritar pe bază de favoritisme (nepotisme, pile, relaţii), aşa cum s-a întâmplat în timpul comunismului în societatea românească, nu în funcţie de potenţialul indivizilor, ele se constituie în mod fals şi, prin integrare cu celelalte statusuri, le falsifică pe toate. Şi, cum statusurile sociale falsificate se raportează unele față de altele într‑o falsă complementaritate, rezultă un mod fals de structurare a societăţii, prin care aceasta îşi falsifică însăşi condiţia de sistem şi funcţionalitatea ei. Din aceste motive, comunismul s‑a autoprăbuşit, iar tranziţia, ca proces de defalsificare, fiind fără precedent în istorie, este imprevizibilă în evoluţie şi finalitate, confuză şi plină de ambiguităţi. Individul, fiind viu, socialmente se mişcă permanent, dar nu cum îi trece prin cap, ci, sub presiunea societăţii, conform statusului său, motiv pentru care el este nevoit să practice modelele de comportament specifice acestuia – diferenţiate, însă, atât în funcţie de statusul partenerilor de interacţiune, cât şi în funcţie de circumstanţele interacţiunii – comportamentul conform statusului constituind rolul social. Realizarea rolului depinzând de status, dar prin intermediul individului, este clar că unicitatea personalităţii acestuia conferă realizării rolului o notă personală, prin care raportul de dependenţă faţă de status devine relativ, fiind plauzibil că realizarea rolului depinde de posibilităţile native ale individului, de modul în care acesta a fost pregătit pentru rol, de semnificaţia rolului în mediul respectiv, dar mai ales de gradul de identificare a individului cu grupurile în care îşi manifestă rolurile, rolul cel mai important fiind determinat de grupul cu care el se identifică total, astfel încât acesta poate deveni scop al vieţii sale, aşa cum este familia pentru majoritatea adulţilor. Faţă de toate acestea, trebuie ţinut cont că, dacă unul dintre roluri îl depăşeşte pe individ, tensionându‑i‑se, astfel, resursele fizice, psihice şi de timp, sau dacă individul nu se regăseşte afectiv într‑un anumit rol, tensionându‑i‑se, astfel, resursele emoţionale, el riscă să fie marcat de tensiuni de rol, iar dacă individul joacă simultan roluri concurente, precum cele de la serviciu cu cele domestice, sau roluri incompatibile, precum cele de vedetă cu cele domestice, el riscă să fie marcat de conflictele interroluri. Chiar şi în cazul în care rolurile se derulează strict succesiv, derularea fiecărui rol riscă să fie afectată de conflicte interne, intrarol, cauzate de: discrepanţa dintre idealul de rol de la momentul modelării individului şi modul real în care se practică rolul. Participarea individului la mai multe grupuri, cu valori, modele şi moduri divergente de interpretare a rolurilor; incompatibilitatea dintre potenţialul nativ al individului şi cerinţele rolului atribuit, precum în cazul timizilor promovaţi în funcţii de conducere reprezintă doar un exemplu.

Comunităţile româneşti (satele, târgurile), neavând «stăpân», au rămas fără autoritate

O situaţie specială de conflict intrarol se provoacă atunci când indivizii proveniţi dintr‑o populaţie cu personalitate de bază (națională) slabă, aşa cum sunt românii, ocupă statusuri sociale de forţă, aşa cum sunt cele de manager, magistrat şi poliţist, incompatibilitatea dintre slăbiciunea lor de personalitate şi cerinţele de forţă ale statusurilor respective constrângându‑i spre un mod caricatural de a‑şi juca rolul. Cum ansamblul statusurilor de o anumită specializare constituie o instituţie, este cert că un ansamblu de statusuri ai căror ocupanţi îşi joacă rolul în mod caricatural, în loc să structureze o instituţie, improvizează o butaforie şi, deci, în loc să presteze, se scălâmbăie, convertindu-şi funcţiile în disfuncţii sau chiar în antifuncţii. Astfel, se poate explica de ce în societatea românească sunt încă multe cazurile în care poliţişti, procurori şi judecători prestează în batjocură sau se manifestă ei înşişi, în stil mare, ca infractori.

Într-o asemenea societate, dramatismul traiectoriei existenţiale atinge frecvent paroxismul, atât în cazul tinerilor, prin imposibilitatea de a dobândi un status social şi, deci, de a juca vreun rol, cât şi în cazul vârstnicilor, prin pierderea cu mult anticipată a statusului social şi, deci, imposibilitatea de a mai juca vreun rol. Dar, cum prin legea firii, în orice om normal pulsează nevoia – pentru a se simţi util şi, deci, încă viu – de a juca un rol, este plauzibil că o parte semnificativă a tinerilor, vârstnicilor şi chiar și a adulţilor este socialmente condiţionată să încerce să joace vreun rol, inclusiv tatonând traiectorii deviante şi delincvente, aceste fenomene de deturnare existenţială fiind printre cauzele agravării stării etichetate în «noua democraţie» ca «naşpa», ca «pulime» şi, prin aceasta, a supraaglomerării închisorilor din România. Deşi societatea românească se prezintă astfel, inclusiv în cadrul acesteia se constată un proces de stratificare. Acest proces, conceptualizat ca stratificare socială, este multidimensional, incluzând criteriile de clasă (economic), înţeles atât ca avere, cât şi ca venituri; de status (prestigial), înţeles, atât ca importanţă a ocupaţiilor, cât şi ca durată şi consistenţă a pregătirilor; de putere (politic), înţeles, atât ca potenţial de a convinge, cât şi de a constrânge. Deşi metodele de ierarhizare prezentate par apte să clasifice riguros, totuşi, trebuie ţinut cont că există ocupaţii considerate inferioare, precum cele din salubritate, fără prestaţia cărora inclusiv mari comunităţi ar sări în aer în doar câteva zile şi că, deci, se impune ca ocupaţiile să fie privite şi interpretate inclusiv sistemic, în complementaritatea lor funcţională. Prin aceasta, consistenţa stratificării sociale, depinzând de maturitatea culturală a societăţii, devine explicabil faptul că societatea românească fiind, în stadiul preindustrial, înapoiată, a fost vag structurată. Din acest motiv, în societatea românească n‑a existat aristocraţie şi, deci, comunităţile româneşti (satele, târgurile), neavând stăpân, au rămas atât fără autoritate, predestinându‑se, astfel, anarhiei, cât şi fără modele valorice, predestinându‑se, astfel, stagnării.  Anarhia şi stagnarea din stadiul preindustrial, fiind, deci, structurale, au afectat structurarea societăţii, inclusiv în stadiul industrial, motiv pentru care în societatea românească, în timpul capitalismului, libera­lismul de piaţă s‑a pervertit în libertinism de jaf, iar în timpul comu­nismului, «centralismul democratic» s‑a pervertit în jaf centralizat.

Prin spălarea creierului, o masă săracă cu duhul, categorisită prin sufixul «ime»

În esenţă, în societatea românească, în urma vechiului capitalism a rezultat, prin exploatare economică, o masă săracă material, categorisită prin sufixul «ime», de fosta protipendadă, ca sărăcime, iar în urma comunismului a rezultat, prin spălarea creierului, o masă săracă cu duhul, categorisită şi ea tot prin sufixul «ime», de către noii parveniţi, ca «pulime» (vezi, la Adrian Năstase). Această categorie este atât de inconsistentă încât se automarginalizează, motiv pentru care ea nu contează ca strat social şi, deci, societatea, în loc să se stratifice, se polarizează într-o margine amorfă, jefuibilă la discreţie, şi un vârf ascuţit, de jefuitori discreţionari. Şi, cum o asemenea polarizare este atât disfuncţională, blocând evoluţia societăţii, cât şi periculoasă, riscând să arunce societatea în haos, devine plauzibil că societatea românească va putea să se stratifice conform unui model funcţional – în care clasa de mijloc să fie atât de consistentă, încât să descurajeze excesul celei de sus şi să stimuleze progresul celei de jos –, atunci şi numai atunci când apariţia clasei de mijloc nu va mai fi trenată de existenţa categoriei amintite, adică, numai după ce, prin legea firii, vor dispărea categoriile etichetate ca naşpa, ca pulime şi urmaşii urmaşilor lor. Deşi, mai este mult până să se ajungă la această stare, totuşi, şi în societatea românească se constată că, în lupta permanentă pentru înalţarea sau cel puţin pentru menţinerea statusului social, unii oameni au capacitatea de a-şi înălţa statusul, în timp ce alţii nu o au nici măcar pe aceea de a şi-l menţine, fiind nevoiţi să coboare social, acest proces de urcare-coborâre în structura societăţii constituind mobilitatea socială. În cazul individului, mobilitatea socială depinde, pe de o parte, de cerinţele funcţionale ale societăţii de modificare a structurilor şi de flexibilitatea structurilor de a se modifica conform cerinţelor funcţionale, iar, pe de altă parte, de capacitatea individului de a‑şi modifica poziţia socială pe măsura cerinţelor funcţionale şi a flexibilităţii structurale, deci, pe măsura oportunităţii. Dar, cum structura se dovedeşte flexibilă, când se trece de la practica tradiţională de moştenire a poziţiilor sociale, deci, de la imobilitate socială, la atribuirea funcţională, după merit a acestora, rezultă că în momentul în care societatea acceptă căderea socială a indivizilor din clasele privilegiate, ea trece testul de flexibilitate şi devine o societate deschisă. (VA URMA)

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *