Domnul prof. univ. dr. Adrian GORUN şi confesiunea sa lirică. Despre o «Toamnă de zbucium în primăvara unui secol amăgitor»

În preajma CENTENARULUI MARII UNIRI de la 1 DECEMBRIE 1918, îl regăsim în toată plenitudinea creaţiei sale, plin de patos şi de reverberaţia amintirilor care îl mistuiesc îndeaproape, dar inspirat şi sincer în ceea ce ne spune, pe Domnul prof. univ. dr. Adrian GORUN, care îşi dezvăluie confesiunea sa lirică în cel de-al doilea volum de amintiri autobiografice, sugestiv intitulat: «TOAMNĂ DE ZBUCIUM ÎN PRIMĂVARA UNUI SECOL AMĂGITOR», propusă ca “o continuare a descrierii, dar şi a retrăirii propriei vieţi, aşa cum a fost ea şi aşa cum o văd eu, prin necontenita raportare la mine”, pentru că dincolo de orice îndoială carteziană «Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum», parcă de această dată, ni se revelează melancolicul şi boemul care a sfidat neajunsurile acestei lumi şi în acelaşi timp apare omul care ne demonstrează cu prisosinţă că are ce spune şi are suficiente argumente să ne convingă de ceea ce spune!

În paginile cărţii de faţă, domnul Adrian Gorun se confeseză în umbra, dar şi în lumina a ceea ce înseamnă modernitatea târzie, aceea care aduce noi imperative în planul socialului, generând o adevărată stare de asediu asupra universităţilor, acestea fiind mereu «asediate» de imperativele unei ordini sociale specifice erei globalizării, în care cunoaşterea devine etalonul universal al întreprinderilor umane şi în care universităţile sunt constrânse să-şi schimbe inevitabil statutul existenţial şi, prin urmare, finalităţile. Aceste finalităţi, funcţie de care sunt elaborate strategiile de dezvoltare, se deplasează dinspre a exista şi a funcţiona ca entităţi în sine, către a exista, funcţiona şi conta ca entităţi prin excelenţă culturale, cu identitate, într-un spaţiu universal generat şi ordonat prin competiţie.

Ca într-o «toamnă de zbucium în primăvara unui secol amăgitor», pentru autor se deschide un spaţiu în care matricea universităţii – cetate, deşi îşi conservă semnificaţia, îşi pierde sensul prin imanenţa extensiei internaţionalizării şi inevitabilitatea participării – prin competiţie – la circuitul universal de valori. Aşa este, în «primăvara unui secol amăgitor», competiţia în spaţiul academic internaţional nu este una a contingentului factual, ci, ea este generată de caracterul limitat al resurselor, caracter ce revendică o distribuţie a valorilor în baza unor standarde traduse în termeni de competitivitate, unicitate, raritate, prestigiu, recunoaştere etc, ceea ce conduce, inevitabil, la ierarhizări, clasificări, grade de prestigiu / recunoaştere în lume. Şi, pe cale de consecinţă, accesul la valori devine unul inevitabil condiţionat şi nu unul imperativ – predeterminat, capitalul academic jucând rolul de mediator, dar şi de etalon în acest proces complex.

Este şi o detaşare de o anume «primăvară mincinoasă a dezrădăcinării»

În cele aproape 350 de pagini ale cărţii, autorul Adrian Gorun se deschide cu multă reticenţă înaintea absolutului, dar nu înaintea absurdului, lăsând nevinovăția copilăriei să-i roureze sufletul și să-l vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus Mântuitorul, pentru că fiecare dintre noi Îl aflăm pe Dumnezeu veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi, oricând capabili de slăbiciune, de cădere, ne regăsim fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și cu toată virtutea noastră intelectuală şi academică.

Prin toate acestea, consider că această carte nu este doar o detaşare a sinelui autorului faţă de cei «încremeniţi în frustrări», ci, mult mai mult, ea este şi o detaşare de o anume «primăvară mincinoasă a dezrădăcinării», de un trecut care nu a însemnat numai bucurii şi împliniri, pentru că în exigenţa domniei sale, domnul Adrian Gorun a învăţat să facă faţă «provocărilor» de toate felurile, tocmai pentru a se întări şi a se pregăti pe mai departe într-un «zbucium perpetuu», o frământare a spiritului Absolut şi neimplicat în compromisuri, sintetizat dincolo de «urcuşul abandonat» al renunţărilor!

Autorul ne arată că putem reuşi în viaţă, nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii, ci, privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț, de fiecare dată neacceptând a fi robii patimilor, spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor, dar nici textelor.

“Viaţa mea, prin Dumnezeu, mi-a oferit şansa de a fi…”

Evadat din frisoanele unei «toamne intermitente», domnul Adrian Gorun se caută pe sine în tulburătorul noian al amintirilor, deoarece “singurul care curge în veşnicia lui este timpul”, într-o curgere ineluctabilă care sfidează reversibilitatea şi care se perpetuează “în imperiul slovelor”, poate peste limitele care mereu ne aduc în faţă «nevoia conştientizării finitudinii», nu doar pentru a desluşi reperele «ce-ţi pot oferi crâmpeie de veşnicie», dar şi pentru a privi la cerul înstelat de vară sau la bolta plumburie şi umedă a unei toamne de zbucium în care spiritul se trezeşte din amorţeală!

Şi pentru că această minunată carte se încheie «în fine», autorul nu uită să ne spună că: “Viaţa mea, prin Dumnezeu, mi-a oferit şansa de a fi…”, aşa cum numai viaţa fiecăruia dintre noi ne învaţă să fim cumpătaţi, dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat, făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului.

Cartea aceasta ne îndeamnă la lectură şi la meditaţie profundă, făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și a dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni, netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci, mai vârtos asupra alor noastre, grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze pentru a fi iertat.

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *