Dumnezeu îndeamnă omul pentru luarea crucii şi luminarea sufletului credincioşilor spre urcuşul Învierii

În Duminica a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci); Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu 8, 34-38;9, 1 (Luarea crucii şi urmarea lui Hristos); la Sfânta şi Dumnezeiasca  Liturghie se va citi despre importanţa Postului Mare şi despre călătoria duhovnicească având ca destinaţie întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, iar în această perioadă, fiecare sfârşit al săptămânii este un timp anticipativ al bucuriei împărtăşirii din Lumina nemuririi, astfel că fiecare dintre Duminicile Postului Mare conţine două semnificaţii ce reies explicit, pe de o parte, din denumirea lor, iar pe de alta, din conţinutul Pericopei Evanghelice specifice, cu precizarea că în ceea ce priveşte înşiruirea duminicilor din postul Paştilor după conţinutul textelor scripturistice, ea trebuie înţeleasă ca făcând parte din programul catehetic al perioadei de început a Bisericii, ca o pregătire liturgico-biblică în vederea primirii luminării de către catehumeni, motiv pentru care se poate observa în înşiruirea zilelor Domnului o ascendenţă a tensiunii duhovniceşti şi a sufletului care se apropie de Hristos Cel Înviat, ca un urcuş neabătut spre Ierusalimul Ceresc.

«Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o preaslăvim»

În ceea ce se citeşte la Sfânta Liturghie din Duminica a treia din Postul Mare se evaluează în mod deosebit latura duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului Hristos şi rezonanţa lor în viaţa nevoitorului creştin. De aceea, toată imnografia închinată Sfintei Cruci în această Duminică este predominant doxologică şi anticipează Învierea Domnului, mai ales prin Irmoasele Canonului, care sunt desprinse din slujba de Paşti şi care au rolul deosebit de a fortifica efortul ascetic al nevoitorului, de a pregăti sufletul nostru pentru a trăi bucuria pascală ce va încununa acest efort. În acest fel, postul mai înseamnă şi pedagogia penitenţei şi a ascezei, fiindcă Postul Mare este o perioadă a răstignirii faţă de păcatele proprii şi urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8, 34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea şi purtarea Crucii Lui Hristos, singura mântuitoare şi generatoare de sens, cu accentuarea faptului că ea eficientizează celelalte cruci personale. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este uşurat de gândul la Crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea Crucii este aşezată în mijlocul postului, aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunţe că drumul spre viaţa cea veşnică trece prin cruce. Da, lemnul Crucii, asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a nevoinţelor şi a luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra propriei fiinţe, apoi, din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci suntem copiii Lui Hristos, încorporaţi pătimirilor Sale şi biruinţei Sale, taina suferinţei Mântuitorului devenind imbold şi mângâiere pentru nevoitori şi pentru toţi credincioşii. Crucea, prin simbolistica sa, reprezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor sale, în experienţa pocăinţei personale, fiind şi o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajaţi în acest efort au acces nemijlocit. Prin tot ceea ce semnifică şi revelează, umarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi doar asumându-ne crucea noastră, putem demonstra fiinţarea întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea în care trăim. Aşa cum Hristos Şi-a asumat Crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii sale pământeşti. Pentru omul modern devine de neînţeles modul cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei, precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Dacă Euharistia este esenţa nemuririi şi are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, prin semnificaţia sa, Crucea înseamnă «leacul şi calea spre sănătatea fiinţei», aşa cum ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadru natural al unei existenţe hibride, în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. De multe ori, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, omul conştient învaţă că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor natural, ca singură cale ce-i poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea supremă şi plină de sacrificii a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci, poate direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe, iar purtarea ei devine cu atât mai uşoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă şi mai constantă. Când omul refuză răstignirea faţă de lume şi părăseşte calea către Hristos, păcatul zideşte înlăuntrul său propriul suflet, ca o «ipostază» a răului ce înrobeşte fiinţa unei lumi din care Dumnezeu este exclus cu premeditare. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi înlocuirea cu omul cel din lăuntru firii noastre, ascuns în adâncul insondabil şi inconfundabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate faţă de El. Doar în acest fel, Hristos Domnul ia chip în noi, hristificând mintea şi inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric şi de moartea spirituală. Poate că de aici, cu siguranţă, putem desluşi înţelesul de «scară» al postului, pentru că din vreme ce înainte de Duminica Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această Duminică Sfântă, atenţia este acordată tainei suferinţelor Lui Hristos, patimilor şi morţii Sale, iar fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât, în noaptea Paştilor, Hristos Domnul Cel Înviat, îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment care s-a petrecut într-un timp ce nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci, de această dată se dovedeşte a fi unul care este încărcat de prezenţa Lui Dumnezeu, Cel Care îndeamnă omul pentru luarea crucii şi luminarea sufletului său spre urcuşul Învierii.

Devenirea omului ca o transfigurare a sinelui metamorfozat şi concretizat în semnul inconfundabil al Crucii

În concluzie, putem spune că a fost aşezată Sfânta Cruce în săptămâna de la mijloc a postului celui de patruzeci de zile pentru faptul că taina crucii însoţeşte sinergic fiinţa umană în parcurgerea treptelor devenirii sale, conducând-o mereu, prin curăţire, prin purificare, dar şi prin luminare şi îndumnezeire, înlocuind centrismul iubirii de sine prin deschiderea spre hristocentrismul iubirii crucificate, filantropice, dinamizând puterile psiho-somatice ale omului spre adevărata sursă a vieţii spirituale ce izvorăşte din mormântul gol al Lui Hristos. Angoasa morţii iminente şi implacabile este înlocuită de bucuria vederii Lui Hristos Cel Înviat, Cel Care a biruit moartea prin patima Sa, iar aceasta este o invitaţie la a accepta nu doar actul răscumpărător al Lui Hristos, ci, mai ales, cel al asumării răstignirii personale, ca singură cale de împăcare plenară cu Dumnezeu Atotputernicul. Numai în acest fel, răstignirea personală nu are doar o dimensiune verticală, privită doar ca răspuns la iubirea milostivă a Lui Dumnezeu, ci, îndeplineşte în iconomia ei şi o funcţie orizontală în raport cu mădularele Bisericii, ca jertfă pentru aproapele, pentru omul de lângă noi, împlinind ca act al trăirii creştine ceea ce în mod simbolic crucea evocă semantic, anume, unirea cerului cu pământul, prin care se împărtăşeşte omului iubirea răstignită. În conotaţia sa teologică, jertfa pentru aproapele e actualizarea sacrificiului de pe Golgota şi imitarea vieţii Lui Hristos în cotidianul preocupărilor noastre. Aşa cum o declaraţie de dragoste poate să rămână doar o simplă înşiruire de cuvinte, dacă nu este acoperită şi de fapte, la fel şi purtarea unei cruci sau a unei cruciuliţe poate fi coborâtă la nivelul unor deşarte nădejdi într-un soi de talisman sau gândită ca afişare a unui accesoriu la modă, fiindcă se poate ajunge până acolo încât să se împăuneze cineva cu purtarea unei cruci, redusă la statutul de decoraţie sau de trofeu cu care se mândreşte şi se împăunează! De unde şi vorba amară: înainte se răstigneau tâlharii pe cruce, astăzi se mai întâmplă şi invers, să fie răstignită crucea pe seama tâlharilor! Dar, chiar şi atunci când este ignorată puterea ei sau chiar este luată în derâdere, Crucea îşi păstrează potenţialul şi sperie pe vrăjmaşii cei nevăzuţi, pe diavolii care nu suportă să vadă semnul Celui ce i-a biruit prin smerenie şi prin dragoste desăvârşită! Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului desuet şi ale lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba despre o viaţă lipsită de responsabilitate, tihnită, fără silinţă şi fără sacrificiu. Viaţa în Hristos este o luptă, o nevoinţă cu mărime de suflet şi de nelinişte în sensul cel bun. Viaţa adevăratului creştin este fericită, paşnică şi binecuvântată, dar, pentru a ajunge la fericirea evanghelică, la bucuria reală şi la adevărata pace a fiinţei noastre se cere un efort răbdător, asiduu şi stăruitor! Calea Lui Hristos este îngustă şi înălţătoare, dar sfârşeşte în lărgime şi odihnă. Călătoria aceasta are întotdeauna o trebuinţă stringentă de luarea şi asumare a Crucii. Prin tot ceea ce semnifică şi dezvăluie, renunţarea la sine şi angajarea în slujirea aproapelui ne aşează într-o stare de linişte, de odihnă a fiinţei, umplându-ne sufletul de o bucurie duhovnicească ce nu e posibilă decât ca o renunţare totală la sine! Taina Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea îşi revendică şi calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost şi este posibilă Întruparea Lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea omului ca o transfigurare a sinelui metamorfozat şi concretizat în semnul inconfundabil al Crucii, prin Dumnezeul Care îndeamnă omul pentru luarea crucii sale şi luminarea sufletului credincioşilor spre urcuşul Învierii!

Prof. Vasile GOGONEA

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *