Dumnezeu ne arată că fiecare om este o istorie de iubire «scrisă» de către Mântuitorul Iisus Hristos pe acest pământ!

În Duminica a 4-a din Postul Învierii Domnului (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei 6, 13-20: al Cuviosului; Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic): a Cuviosului: Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12 (Predica de pe munte – Fericirile), la Sfânta şi Dumnezeiasca  Liturghie se va citi despre osteneala continuă a omului de  a se arăta vrednic de Iubirea Lui Dumnezeu, fiindcă toţi suntem într-un efort continuu, când vrem să câştigăm Împărăţia Cerurilor, iar Mântuitorul Iisus Hristos ne-a învăţat că aceasta o câştigăm prin post, prin rugăciune, prin lucrarea faptelor bune, însă postul şi rugăciunea şi lucrarea faptelor bune au regulile lor, au poruncile lor, cu precizarea că fapta bună făcută pentru a fi lăudat de oameni, nu aduce plată de la Dumnezeu, iar o rugăciune care nu este însoţită de fapta cea bună, în care mintea zboară, sunt momente pierdute, timp care nu a folosit sufletului nostru, pentru că marea învăţătură a Pericopei Evanghelice a Duminicii acesteia, ne demonstrează că sunt atâtea persoane care-L caută pe Dumnezeu, însă, realitatea cea mai minunată este faptul că există înainte de toate Dumnezeu care se preocupă pentru viața noastră, care vrea să o ridice, și pentru a face acest lucru, El ne cheamă pe nume, recunoscând fața personală a fiecăruia, în felul acesta fiecare om dovedindu-se o istorie de iubire «scrisă» de Dumnezeu pe acest pământ.

Fiecare dintre noi este o istorie de iubire a Lui Dumnezeu!

Duminica a 4-a din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul, omul şi sfântul care a trăit şi a scris «Scara Raiului», ostenitorul nevoinţei, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în Rai. Sfântul Ioan Scărarul a trăit între anii 579 şi 649, petrecându-şi viaţa călugărească mai întâi în ascultare de duhovnic, apoi, timp de 40 de ani, viaţă retrasă, de linişte şi de rugăciune, iar după această lungă nevoinţă a primit să fie stareţ al Mănăstirii Sinai, timp în care a scris cartea «Scara», cea care prezintă viața în Hristos ca un suiş duhovnicesc în treizeci de trepte, de la lepădarea de lume şi până la unirea celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea si dragostea. Prin cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi, pentru că vedem întotdeauna cum o virtute duce către alta, pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus şi în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită «iubirea creştină». De asemenea, în această înălţătoare carte, Sfântul Ioan arată desluşit cum se trece de la un pas la următorul, mai ales că fiecare virtute hrăneşte sufletul omului, îl face fericit, coboară în sufletul său odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute trăieşte prin alta şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul omului, toate celelalte vor urma, toate încet-încet, de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea. Totodată, în lucrarea sa «Scara», se vede că Sf. Ioan a scris cum a trăit şi a trăit precum a scris. Acest Părinte al Bisericii a fost cu adevărat mare, de vreme ce Biserica a socotit ca una dintre Duminicile Postului Mare să-i fie dedicată, iar Cartea sa «Scara Raiului» este cu adevărat o scriere dumnezeiască și inspirată, care sintetizează întreaga spiritualitate răsăriteană, fiind o hrană pentru creștini, cu nimic mai prejos de Sfânta Scriptură. Viaţa Sfântului, care dovedeşte pe larg cum a stat zeci de ani izolat în pustie, nu are nimic spectaculos, însă curiozitatea nu ne lasă și parcă am dori să știm mai multe despre cel mai faimos monah sinait din toate veacurile, care a intrat la vârsta de 16 ani în Muntele Sinai și a fost tuns monah la 20 de ani, ucenic al bătrânului Martirie, după care au urmat aproximativ 40 de ani lupte ascetice și nevoințe.

“Nu voi mai putea dobândi virtuțile, dacă voi nimici trupul!”

Părintele Dumitru Stăniloae ne prezintă o serie de aspecte din viaţa Sfântului Ioan Scărarul, preluate de la Sfântul Anastasie Sinaitul, scriitor prolific, urmaș al marelui stareț, care care se referă, mai ales la părinții din Muntele Sinai şi cuprinde pe cele deja cunoscute despre Ioan Scărarul. Iar, în esenţă, noi trebuie să mai înţelegem că, după cum şi Mântuitorul Iisus Hristos S-a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel, trebuie să ne folosim de trupul nostrum, pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale trupului, fiindcă se poate dobândi “neprihănirea inimii prin intermediul trupului, pe care monahul trebuie să-l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”! Sfântul Ioan Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare, considerând că “nu voi mai putea dobândi virtuțile, dacă voi nimici trupul”, o alcătuire minunată, deoarece, nu se poate face nimic în absența trupului, nu poți fi mântuit fără el. Prin urmare, harul nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup, iar la cele ale cugetului se ajunge prin cele ale simțurilor, ne arată sfântul! Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară, căci sufletul se face asemenea («typoutai») lucrărilor din afară și ia chipul («schematizetai») celor care le face și se întipărește de ele. De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a întrupării. De aceea, pământescul poate fi întrebuințat pentru a provoca pământescul, tocmai pentru a împiedica trupul să ne domine, totul în vederea transfigurării trupului. În ultimă instanţă, ne spune Sfântul Ioan Scărarul, pământescul își află împlinirea numai în Slava Lui Dumnezeu, iar a căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a absolutiza relativul, a-l amputa într un mod teribil şi superficial. Relativ fiind, trupul este legat, atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni, fiindcă, “de-mi voi lega trupul cu postirea, dar îl voi judeca pe aproapele, mă va lega el pe mine înapoi”! Ce lucru minunat ne poate spune acest sfânt, mai ales că de multe ori, nu este mai puțin o adevărată minune să vezi un trup pângărit făcut iarăși curat și neprihănit de chiar același trup, nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Dar, ceea ce este cu adevărat uimitor, ne demonstrează că cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și vicleană, îi alungă pe dușmanii nemateriali. De fapt, nu există la Sfântul Ioan Scărarul, nici o urmă de mesianism și nici o înclinație spre senzualitate mistică sau materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat, aceasta se întâmplă din cauză că ascetul creștin, nu se luptă cu simple idei sau teorii abstracte. Acest efort trebuie văzut ca o luptă pentru supraviețuire, nu ca o încercare de evadare! Ioan Scărarul dorește ca trupul să fie tratat cu discernământ, delicatețe și dragoste, chiar și atunci când ne împotrivim greșelilor lui. Trupul întruchipează păcatul, dar nu este păcătos în sine, trupul nu este sfânt, dar, el există în vederea sfințeniei, un adevăr ce va fi dezvoltat mai târziu, când va fi discutată problema lacrimilor îndreptării prin pocăinţă.

«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!»

Evanghelia Duminicii a patra din Postul Mare, ne mai prezintă şi un om necăjit care căuta mângâiere şi scăpare la Mântuitorul Iisus Hristos, un biet tată care avea un copil rău bolnav, un copil chinuit de un duh rău. Toate mijloacele prin care a încercat necăjitul tată să-şi scape copilul de groaznicul chin, erau zadarnice. Şi la Sfinţii Apostoli a fost, ca să-şi vindece copilul, dar aceştia nu i l-au putut vindeca pe băiat. În felul acesta, nu i-a mai rămas decât o singură nădejde: Iisus din Nazaret, «Prorocul cel Mare», Care   făcea atâtea minuni. Deci, omul a îndrăznit, s-a apropiat de Domnul nostru Iisus Hristos, a îngenunchiat înaintea Lui şi, cu lacrimi   în   ochi, L-a rugat, zicând: «De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi» (Marcu IX, 22). Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie, S-a îndurat şi a izgonit duhul cel rău şi a vindecat copilul. Şi astfel, necăjitul tată din Sfânta Evanghelie a avut fericirea să-şi vadă copilul scăpat de duhul rău şi iarăşi sănătos. Sănătatea este un dar al Lui Dumnezeu, şi un tată, orice ar face el, nu o poate da copilului său, dacă nu este voia Lui Dumnezeu. Părinţii, pot de multe ori să-şi ferească pe copiii lor de nenorociri, dându-le o creştere cu adevărat creştinească şi aleasă, dar, mai ştim că inima unui copil mic este moale ca ceara, din care poţi face orice lucru vrei. Părinţii sunt datori să-i înveţe pe copiii lor rugăciunile şi poruncile Domnului, să-i înveţe că este un Dumnezeu în cer, care toate le vede, care pedepseşte păcatul şi răsplăteşte cu binecuvântarea Sa orice faptă bună. De aceea, copiii trebuie deprinşi de mici cu fapte bine-plăcute Lui Dumnezeu. Pentru ca învăţăturile părinţilor să prindă şi să aducă roade, este de trebuinţă ca ei, pe lângă învăţături, să le dea copiilor şi pilde bune, exemple binefăcătoare. Viaţa părinţilor este ca o carte din care învaţă copiii, oglindă în care mereu se uită copiii, făcând ceea ce văd acolo zi de zi! Dacă ei văd că părinţii lor sunt mândri, lacomi, răzbunători, beţivi sau altfel dăunători, ei deprind aceste apucături, iar, dacă văd că părinţii lor sunt silitori, cuviincioşi, cu frică de Dumnezeu, atunci le urmează şi ei părinţilor. Nici o pildă nu are o putere mai mare asupra copiilor, ca pilda dată de către părinţii lor! Însuşi Dumnezeu a lăsat stfel ca fiii să urmeze întru totul pilda părinţilor. Din aceasta, se poate vedea, ce răspundere mare sau ce păcat mare au părinţii înaintea Lui Dumnezeu! Când Domnul l-a întrebat pe tată, ca şi cum nu ar fi ştiut, deşi ca Dumnezeu ştia totul, de câtă vreme se întâmpla aceasta cu copilul său, tatăl a zis că din pruncie şi a adăugat că dracul de multe ori l-a aruncat şi în foc, şi în apă, ca să îl piardă, rugându-L pe Domnul să Se milostivească de el şi de copil şi să-i ajute dacă poate. Iisus i-a zis atunci: “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, iar nefericitul părinte, puţin credincios, a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele», iar din aceasta, putem vedea, câtă putere pune Domnul pe seama credinţei şi a credinciosului! Toate sunt cu putinţă celui ce crede, iar, prin aceasta, vedem cum apreciază şi cum laudă Domnul postul şi rugăciunea, fiindcă acesta este temeiul Evanghelic al postului, când Însuşi Dumnezeu ne arată că fiecare om este o istorie de iubire «scrisă» de către Mântuitorul Iisus Hristos pe acest pământ!

Prof. Vasile GOGONEA

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *