EXCLUSIV! În dialog cu meșteșugarii doljeni: între istorie și reactualizare (I)

Prin proiectul „Meseria, brățară de aur” s-a reușit realizarea unui studiu pentru identificarea meseriilor tradiţionale din satele doljene; promovarea şi valorificarea acestora ca punţi de legătură între generaţii, elemente de identitate, modele de cultivare estetică, formare şi specializare în rândul tinerilor. Proiectul este realizat de Asociaţia Culturală „Oltenia” cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj prin programul de finanţare a activităţilor nonprofit de interes general – Domeniul Cultură. Studiul a presupus realizarea unei anchete pe bază de chestionar, aplicat reprezentanților autorităților locale ale celor 104 comune doljene, precum și a unei anchete pe bază de interviu, ce i-a avut drept protagoniști pe puținii meșteșugari doljeni, deopotrivă seniori și tineri antreprenori.

Redăm mai jos câteva fragmente din interviurile realizate cu meșteșugarii doljeni, deopotrivă practicieni de o viață și tineri antreprenori, vizavi de istoria și actualitatea meseriilor tradiționale, de riscurile și oportunitățile cu care se confruntă această categorie socioprofesională.

Rememorări din istoria unui meșteșug…

Ladă de zestre (lacră) de la începutul secolului al XX-lea

„Familiile înstărite se întreceau care să ne ofere mai mult, fiecare voia să aibă cea mai frumoasă lacră (ladă de zestre, n.n.) pentru fata lor. Eram încă foarte mic, dar țin minte că se ajunsese la sume foarte mari. Făceau licitații în atelier, care dă mai mult, că în sezonul nunților se îngrămădeau toți, și nu le puteam face tuturor, așadar ei își strângeau cu mult înainte banii pentru ladă. Ce mai, era o afacere în toată regula asta cu lăzile. Moșul le făcea din mai multe bucăți, le asambla apoi, le bătea în cuie, făcea încheieturile alea, dar aveau forme tare sofisticate. Dacă nu îi ieșea de la început, o dădea pe bani puțini cuiva mai sărac și făcea alta, să mulțumească clientul. Baba era cu împodibitul lăzilor, să vedeți ce îndeletnicire avea… Apăruseră niște cerneluri colorate pe care le foloseau copiii la școală, erau la sticluțe din acelea mici. Înmuia florile sau carpetele de diferite forme în cerneală, apoi le aplica pe ladă, se imprima modelul. Le făcea contur cu ceară, folosea și aracet. Apoi am început să facem paturi boierești. Toți țăranii voiau paturi, trecuse vremea rogojinilor și a saltelelor umplute cu paie sau lână și întinse în mijlocul odăii. Voiau să le facem paturi, stăteau la coadă să dea comenzo. Mai ales după ce am luat abricul. Dar să vedeți, că nici moșul nu știa bine să facă paturi cu ladă, cum voiau unii, să facă capul-patului. La început prindea o ladă de pat cu cuie sau balamale și aia era. Apoi eu am ajuns la Bechet, unde am întâlnit un maistru, S. G., care mi-a arătat cum se face un pat la oraș, el știa de la cineva de la Craiova. Am lucrat cu el câteva zile, l-am plătit să îmi arate, apoi m-am întors acasă și i-am arătat moșului meu. Eu voiam să fiu mai bun decât moșul meu, să învăț tâmplăria modernă, iar lui nu îi convenea deloc. El voia să facă meseria așa cum a învățat de la taică-su, eu îi spuneam că sunt prostii, că tâmplăria nu se mai face așa acum. Tinerețea… Dar aveam dreptate în felul meu. Oamenii cereau mobilă boierească, mai ales prin 80, apăruseră tot soiul de mode, intrase și la noi influența asta din afară. Eu m-am mai dus și pe la fabrica de mobilă să învăț, am mai fost și pe la meșterul de la Bechet, am mai găsit pe unul de la Sadova. Eram o breaslă, cum se zice azi.”

(tâmplar, exponent al generației seniorilor)

O îndeletnicire uitată

„Tiugile erau niște vase făcute din tigve, ca niște dovleci. Ăștia erau plantați pe câmp, aveau o scăfârlie mare, rotundă așa – bine, erau și mai mari și mai mici – astea se uscau și se desfăceau, se modelau. Am avut o plantație de tiugi moștenită de la tata. Le semănam, le culegeam și le scobeam ca să fie pentru toate trebuințele, și le vindeam. Pe vremea aia nu erau pahare, căni. Sau erau, dar cine avea bani să cumpere așa ceva? Cănile erau din tablă sau pământ, le zicea ulcioare, dar astea erau cănile bune. La câmp oamenii luau apă cu tiuga. Erau tiugi mici pentru rachiu, ca niște păhărele, unele mai mari pentru vin, unele și mai mari în care se punea apă. Apa aia era nemaipomenită. O ținea rece toată ziua. Mai erau tiugi în care puneam țuică fiartă, iarna, sau vin fiert. La copii li se punea lapte de bou făcut din semințe de dolveac. Se făcea o gaură în tiugă și se punea laptele, apoi era băut cu un pai. Pai, pai, sau niște tije din lemn. Sau cei mai bogați făceau lapte, din lapte de vacă și ou crud (îi mai zicea lapte păsăresc) și îl sorbeau cu paie din tiugă, la clacă. Boabele fierte se mâncau tot din tiugă… se folosea tiuga și la cazan. Nu mai sunt căutate, nici tinerii nu mai sunt așa interesați. Tiugile au rămas valoroase doar pentru cei ca dumneavoastră, care vreți să știți cum au trăit bunicii și părinții noștri.”

(cultivator și confecționar de tiugi)

File din istoria ruralului oltenesc

          „Știau toate (femeile n.n.), dar nu la fel de bine. Unele făceau modele grele, lucrau cu marchizet, cu pânză topită, in bătut și topit, făceau treburi grele. Dacă erai o familie înstărită dar nu era nimeni în familie care să țese frumos, mergeai la țesătoarele mari din sat, care erau văduvele singure. Câteodată femeia lucra o iarnă la un costum și ăla pentru care lucra, tatăl fetei, se ducea în pădure și îi aducea lemne pentru iarnă. După colectivizare nu s-a mai ținut așa cont. Nu s-a mai făcut nici hora satului așa cum se făcea. Bunica a rămas văduvă de război. A plecat pe front să-și caute bărbatul, n-a mai dat de el și n-a mai aflat nimic. A rămas cu mama. Trebuia să o crească. Era pricepută tare. Când era bâlci sau târg, ea era plătită să croiască fețele de masă, carpetele, tot, împodobea bâlciul. A strâns ban pe ban și a cerut unui meșter să îi facă un război de țesut bun. Țoalele pe care le făceam noi erau binecuvântate! Noi când țeseam ne rugam, plângeam, râdeam, cântam. Toate le puneam în cămașa aceea la care lucram! Degeaba copiază ei astăzi la mașina de cusut modele pe care noi le făceam la război în luni întregi, că nu au trăirea pe care o aveau ale noastre, n-au viață în ele.”

(țesătoare de cămăși tradiționale din generația seniorilor)

Va urma!

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *