EXCLUSIV! În dialog cu meșteșugarii doljeni: între istorie și reactualizare (II)

Prin proiectul „Meseria, brățară de aur” s-a reușit realizarea unui studiu pentru identificarea meseriilor tradiţionale din satele doljene; promovarea şi valorificarea acestora ca punţi de legătură între generaţii, elemente de identitate, modele de cultivare estetică, formare şi specializare în rândul tinerilor. Proiectul este realizat de Asociaţia Culturală „Oltenia” cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj prin programul de finanţare a activităţilor nonprofit de interes general – Domeniul Cultură. Studiul a presupus realizarea unei anchete pe bază de chestionar, aplicat reprezentanților autorităților locale ale celor 104 comune doljene, precum și a unei anchete pe bază de interviu, ce i-a avut drept protagoniști pe puținii meșteșugari doljeni, deopotrivă seniori și tineri antreprenori.

De la meșteșug la vocație

           „Din copilărie am fost atrasă de meșteșuguri, nu numai de țesut, dar și de alte îndeletniciri ale unei femei din mediul rural. Mi-a plăcut țesutul, croșetatul, tricotatul și gătitul preparatelor noastre tradiționale pe care le practic și în zilele noastre. Sunt foarte atrasă de obiceiurile noastre românești. Până să mă apuc mai serios de țesut, am organizat multe expoziții cu obiecte tradiționale: amenajam o odaie țărănească, amenajam o vatră țărănească, era un fel hobby care s-a transformat în pasiune și nu cred că m-aş mai putea despărți de ea. Am învins până la urmă, chiar dacă uneori am fost și umilită, și respinsă, și ironizată, dar cum este vorba aia, am intrat pe ușă, am ieșit pe fereastră și iar am intrat. Nu m-am lăsat deloc, pentru că mi se părea că unii nu știau să aprecieze ceea ce făceam eu, ca pensionar, ca fost cadru didactic care își asumă răspunderea să facă ceea ce era pe cale de dispariție. Și binișor, binișor, mi-am găsit femei — la început am găsit femei care deja erau pregătite, pentru că mi-ar fi trebuit foarte mult timp să le pregătesc, care mai făcuseră această activitate la ele în gospodărie.

Am avut ocazia să văd români de-ai noștri plecați de foarte mult timp din țară cărora le dădeau lacrimile când vedeau. Îi cunoșteam: „—Să nu-mi spuneți că nu sunteți român! —Da, de unde știți? —Mă uit la ochi”. Luau covorul și îl miroseau și ziceau: „Miroase ca în odaia bunicii mele sau a mamei mele! Doamnă – îmi spuneau – noi am crescut în casele părinților noștri. Nu aveam persane, dar astea erau făcute de mâinile bunicilor sau mamelor noastre și ne simțeam foarte bine”. Pentru mine asta era o încurajare. Mă împingea mai sus, zic „De ce să nu îi fac fericiți pe cei care poate de ani și ani nu au venit în țara lor?”. M-am plimbat pe mână cu legătura de covoare prin aproape toată Europa. Avem o asociație a meșterilor populari condusă de o persoană din Codlea. Dar suntem slab reprezentați. A mai fost el și prin Parlament, i-au promis că se face ceva și pentru noi, să fim scutiți de anumite taxe, dar nu se poate. Noi suntem impozitați la fel ca toate firmele. În alte ţări meşterii populari sunt sprijiniţi de stat pentru conservarea acestor meşteşuguri, pentru că este una dintre valorile lor identitare. Mai ales în statele unde aceste meşteşuguri dispăruseră. La noi încă mai există, deşi şi la noi au început să cam dispară, de la an la an sunt tot mai puţini meşteri, pentru că oamenii sunt în vârstă…”

(țesătoare de covoare tradiționale, prezență nelipsită la târgurile și expozițiile naționale și internaționale și fondatoarea unei asociații care are ca obiect de activitate țesutul de covoare)

Noi provocări

„Nu este piață, nu suntem lăsați, trebuie să ne facem acte, dacă ar fi să ne facem acte ar trebui hârtii multe, ca să poți să te duci într-o piață. Nu avem nici piață de desfacere și nici capital. Suntem pe cont propriu. Trebuie cumpărat material, ață… De plăcere mai mult lucrăm. Ca să lucrezi să iei un ban, nu!”

(țesătoare de cămăși tradiționale)

Tradiție și modernitate

„La început m-am dus ca ucenic. M-a dat ăl bătrân – tatăl meu – la un om, ca ucenic, așa se spunea. Cum sunt ăștia cu școala profesională acum. Am făcut cinci ani de ucenicie. Adică patru ani, dar am mai lucrat încă un an la el, pentru că nu am avut scule acasă, să pot lucra în particular. Și am lucrat la el până mi-am procurat sculele necesare. Nemulțumit este cel căruia nu îi place tâmplăria și nu o face! Dar mie mi-a plăcut de mic și am făcut-o, și sunt foarte mulțumit! Din ea mi-am pus copiii la punct. Am greșit că n-am apropiat un copil de mine. Niciunul nu a vrut să lucreze cu mine. Îmi ziceau: „Cum, mă, tăticule, când toți se duc și fac școală profesională, eu să stau să lucrez cu mata la țară?”. Dacă aveam un copil cu mine acum, rămânea viitorul meu. Niciunul care a făcut școală profesională nu poate face îmbinările pe care le fac eu. Adevărata tâmplărie a noastră a fost!”

(tâmplar)

O nouă paradigmă

    „M-am apucat acum 4-5 ani, prin 2012-2013 (de activitatea de sobar, n.n.). Am început ajutând o rudă. Nu a existat o tradiție. În 2017 m-am lăsat din cauza serviciului. Atunci aveam și două sobe pe săptămână! Se câștiga foarte bine. Nu pot să spun că mi-a mers greu, dar la început nu aveam suficientă promovare, iar apoi, făcându-mi reclamă pe motoarele de căutare, am început să fiu contactat până și în ziua de Crăciun, să mă duc să fac sau să repar vreo sobă. Dar familia, jobul, nu îmi lasă foarte mult timp. Plus că este o activitate sezonieră. Este o mentalitate caracteristică a românului: vine octombrie, vine iarna, trebuie să ne facem sobă, pentru că anul trecut nu mai funcționa cum trebuie.

(tânăr pasionat de construcția de sobe, fără a dobândi îndeletnicirea pe baza principiului tradițional al uceniciei)

O meserie pe cale de dispariție ?

„Înainte de revoluție s-a lucrat mai mult. Acum nu prea. Sinceră să fiu, pentru familie era suficient (câștigul, n.n.), ne puteam întreține. Dar nu câștigam cine știe ce, nici la ora actuală nu câștigăm. O mai ținem așa cât om putea. Dar foarte slab merge, să știți. Noi așa am trăit, ne-au intrat în sânge aceste lucruri și din această cauză nu am putut să renunțăm. Majoritatea rudarilor din satul nostru au dispărut. Noi mai suntem care ne ținem de meseria asta, dar în rest toți au plecat în afară. Copilul meu nu vrea să facă asta. Mai bine pleacă. A zis că ce să facă, să stea cu mâna întinsă? Asta este! Cât oi mai putea să merg înainte, nu o să dau înapoi. Dar, cu timpul, se va duce acest meșteșug. Acum peste noapte se fac toți producători. Dar nu sunt producători! Le iau dintr-o parte și le dau în alta. Dacă le ceri să facă o lingură, nu știu să o facă! Dacă ar fi o meserie plătită și am fi ajutați de cineva, atunci da. Noi trebuie să plătim și impozite. Noi nu putem lua nici ajutoare sociale, că cică avem venit. Păi ce venit? Sumele sunt infime!”

(femeie, confecționară de obiecte din lemn și alte obiecte rudărești)

Nu ştiu dacă mai există vreo ţară în lumea asta unde să se dea foc lânii

            „Este o mică afacere de familie. Am început această activitate din anul 1994. Sunt singurul producător din partea sudică a României, dar este foarte greu. Lucrăm într-un atelier. Am avut ceva angajați, dar de exemplu, anul acesta nu am reușit să vând nimic și am 2.000 de pături pe stoc. Cel mai greu este punctul cu desfacerea mărfurilor. Am colaborat cu hotelurile, cu spitalele, pușcării, jandarmerii, dar țin să vă spun că am dat în toată țara, mai puțin în Dolj. Niciun spital de la noi din județ nu a făcut comandă vreodată, deși eu am tot încercat! Materia primă o obțin în urma unei colaborări cu o filatură de lână. Pentru comercializare acționez pe cont propriu. Îmi fac reclamă pe internet, le mai spun prietenilor, încerc să rezist cumva. Cu siguranţă voi renunţa, pentru că nu am piaţă de desfacere. Nu mai ştim să apreciem calitatea, nu mai ştim să apreciem produsele româneşti naturale care sunt mult mai rezistente şi mult mai sănătoase. Nu ştiu dacă mai există vreo ţară în lumea asta unde să se dea foc lânii… Incredibil cum am ajuns să fim nişte risipitori de materie primă de calitate… Este trist, dar este foarte adevărat! Din păcate! Ar trebui să vând 500 de pături pentru venituri decente. Prețul unei pături este de 100 de lei și asta să fim undeva la limită. Ca să fie foarte bine ar trebui să vindem o pătură cu 150 de lei/bucata. Unitățile de stat ne-ar putea ajuta. De exemplu, și-ar putea stabili un necesar și să se orienteze către produsele românești, pentru că astfel toți banii rămân în țară. Ne omoară chinezăriile și lucrurile turcești, de unde nu știu dacă rămâne 10 % din valoarea produsului în țară. Lâna este aruncată pe câmp și ei cumpără chinezării. Din păcate aceasta este realitatea.”

(confecționar de plăpumi de lână)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *