Ideea străvechimii poporului român şi a limbii române în lupta pentru afirmarea unităţii naţionale

Conştiinţa etnicităţii şi problema originii latine, conştiinţa de neam exprimate în existenţa tradiţiilor şi a obiceiurilor comune, constituie aspecte definitorii ale unei prime etape în formarea conştiinţei naţionale a poporului român, etapă care, datorită cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir, fusese parcursă încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea, impunând ideea romanităţii şi a unităţii etnice.

“Unirea a fecundat ştiinţa, şi mai ales, conştiinţa neamului românesc”

În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, Mihai Cantacuzino, în lucrarea «Istoria Ţării Româneşti», susţine ideea originii latine a poporului român şi a continuităţii acestuia, iar o serie de cărturari ai epocii luminilor, îşi proclamă insistent originea latină, făcând din teoria unităţii etnice un argument de bază în favoarea unităţii politice.

O serie de gânditori străluciţi ai culturii române, cum au fost Chesarie de Râmnic, Dinicu Golescu, Gheorghe Lazăr sau Naum Râmniceanu, consideră că ascendenţa noastră latină comportă şi obligaţia morală de a fi la înălţimea strămoşilor, sădind, astfel, în sufletul contemporanilor, mai multă hotărâre şi mai mult curaj în lupta cu aceia care denaturează adevărul istoric şi transferă  problemele grave ale contemporaneităţii în pustiul deşertăciunii şi al vremilor bântuite de stihia perfidă a multor valuri de nisipuri mişcătoare! “Din viziunea oraşului etern, aşa cum arată Eugen Lovinescu, a pornit, aşadar, curentul latinist ce a fecundat ştiinţa, şi mai ales, conştiinţa neamului românesc, tot aşa după cum, din şcolile din Roma şi Viena, au descălicat şi Asachi şi Lazăr ca să pregătească sufletele românilor din Principate pentru marile prefaceri ale veacului al XIX-lea” (E.Lovinescu, Op.cit. p.74), într-un veac în care “s-au mişcat” popoarele şi s-au trezit la viaţă naţionalităţile!

Tot în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea, în Transilvania s-a cristalizat mişcarea culturală progresistă, de mare însemnătate culturală şi patriotică pe care o cunoaştem sub numele de «Şcoala ardeleană», ai cărei străluciţi reprezentanţi, cum sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior sau Ion Budai-Deleanu, au fost consideraţi  ca nişte adevăraţi “cavaleri ai idealului naţional”, de către marele istoric, Nicolae Iorga, tocmai pentru faptul că au susţinut ideea de naţionalitate şi au legat-o nemijlocit de originea noastră latină. Animaţi de ideile iluminismului, ei nuanţează şi dezvoltă tema emancipării naţionale, pledând pentru ridicarea poporului printr-o cultură capabilă să apropie ceasul deşteptării conştiinţei unităţii naţionale, pentru obţinerea drepturilor politice ale naţionalităţii române. Însufleţiţi de un cald patriotism şi dezvoltând aspiraţiile populaţiei majoritare din Transilvania, ei argumentează teza continuităţii populaţiei româneşti în Dacia, îmbogăţesc zestrea literaturii naţionale prin lucrări traduse şi prin scrieri originale, iar în acelaşi timp se implică activ în actul de “luminare” a poporului cu ajutorul învăţăturii, al şcolii şi al cărţii în limba maternă.

În anul 1804, românii din Transilvania au întocmit un memoriu care avea în vedere naţiunea română întregită, invocându-se, cu deosebire, unirea realizată cu preţul unor mari jertfe de către voievodul Mihai Viteazul, la 1599-1600, în care se contura imaginea clară a unui stat unitar ce cuprindea toate provinciile locuite de către români!

“Din obârşia neamului nostru, ni s-a întipărit conştiinţa unităţii naţionale”

În contact direct cu izvoarele literaturii umaniste, ideilor propagate de către cărturarii vremii, despre originea latină a poporului român şi a limbii române, li s-au adăugat şi noi dovezi despre începuturile istorice ale poporului român, tocmai pentru a întări problematica argumentării reunirii provinciilor româneşti, a tuturor vorbitorilor de limbă românească, în graniţele dacice strămoşeşti! Desigur, “prin contactul cu însăşi obârşia neamului nostru, cu Roma, ni s-a întipărit conştiinţa naţională” (E.Lovinescu, Op.cit.p.74), dar au fost şi o serie de străluciţi cărturari, cum este cazul cunoscutului Naum Râmniceanu, care în lucrarea “Despre originea românilor”, chiar dacă susţine cu tărie ideea latinităţii noastre, acordă şi strămoşilor daci locul cuvenit în procesul genezei poporului român, amintindu-ne, parcă, de acele teorii care se vehiculează până astăzi, despre marele regat al dacilor lui Burebista şi Decebal în antichitatea europeană. El aduce, astfel, o primă şi semnificativă rectificare a teoriei propagate de Şcoala ardeleană, cu privire la originea pur latină a poporului român şi a limbii române!

Să nu uităm că susţinătorii ethosului dacic, nu ezită să vorbească despre “dacism”, ca o sursă energetică vitală a neamului românesc şi bază a unei religii naţionale autentice, în condiţiile în care romanitatea ne leagă de creştinism, privit ca o religie care şi-ar avea originea în istoria altor popoare!

Dintotdeauna, o națiune care își cunoaște locul în lume, are curajul să pună în aplicare idealuri înalte, iar idealul unităţii naţionale este unul foarte înalt, dacă, nu, chiar cel mai înalt, o CERTITUDINE! Așa s-a constituit și România Mare, deoarece secolul al XIX-lea, precum în cazurile Germaniei ori Italiei, a fost martorul afirmării identitare a tinerei națiuni române care și-a permis, printr-o abilă politică a ceea ce Take Ionescu numea «instinctul național», să parcurgă în mai puțin de trei generații drumul de la firavele Principate Dunărene, care se aflau sub suzeranitate otomană și protectorat rusesc spre momentul incipient al Revoluției de la 1848, la România Mare care trăia Anul de glorie al istoriei sale, la 1 Decembrie 1918. Marea diferență dintre elita românească cea de atunci și cea de acum o reprezintă nu doar erudiția culturală și educația aristocratică, ci, mai ales, patriotismul aplicat pragmatic și naționalismul luminat, afișat deschis și mărturisit ca o credinţă nestrămutată în Mântuitorul Iisus Hristos.

Un moment revoluţionar în planul culturii naţionale, îl constituie înfiinţarea învăţământului în limba română, în Principate, prin şcolile create de Gheorghe Asachi, la Iaşi(1813) şi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti(1818), de numele cărora se leagă începuturile şcolii noastre, ca instituţie naţională. O serie de publicaţii periodice, cum ar fi ziarul “România”, apărut la Bucureşti, în anii 1837-1838, condus de Aaron Florian, la care se adaugă revistele braşovene “Gazeta de Transilvania” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” sau revistele ieşene “Dacia literară”(1840) şi “Arhiva românească”(1840-1841), militau pentru o limbă şi o literatură românească adânc ancorate în ideea de naţionalitate. Pe un plan ştiinţific de înaltă ţinută culturală şi în contextul unei atitudini autentic patriotice se înscrie Revista “Magazin istoric pentru Dacia”(1845-1847), care apărea la Bucureşti, sub redacţia lui N.Bălcescu şi A.T.Laurian, în paginile căreia era viu susţinută ideea romanităţii limbii şi a poporului român, ca un simbol nealterat şi ca o expresie embematică a ideii realizării ulterioare a unirii politice.

«O naţiune puternică nu se poate hrăni doar cu momentele sale emblematice din trecut»

Pentru afirmarea unităţii naţionale şi pentru manifestarea solidarităţii unei naţiuni, e nevoie de aportul fiecăruia dintre noi, deoarece, privind retrospectiv, putem afirma fără teama de a greşi că ideea de consens pentru unitate înseamnă tocmai puterea şi abilitatea de a renunţa la interesele individuale şi egoiste, la aceasta ajutându-ne şi limba pe care o vorbim cu toţi! Dar, pentru a construi şi a consolida unirea, o naţiune puternică nu se poate hrăni doar cu momentele sale emblematice din trecut, ci trebuie permanent să aibă trează conştiinţa unităţii de neam, iar o naţiune conştientă de misiunea sa istorică este datoare să lucreze zi de zi pentru idealurile sale naţionale. Tăria ziditoare a unei naţiuni stă şi în idealurile care o animă permanent şi o conduc prin oamenii săi de valoare, nu prin semidocţi şi prin semianalfabeţii ajunşi ajunşi accidental în fruntea dregătoriilor statului. În istorie, am reuşit să depăşim încercările atunci când am fost uniţi, când am avut conştiinţa unui ideal naţional şi când am avut în frunte oameni de valoare, nu aventurieri de două parale! Unirea este una din ideile-forță ale istoriei noastre, idee pe care o regăsim la diverse niveluri și în contexte mereu schimbătoare, de un interes mereu actual şi de o rezonanţă deosebită în conştiinţa neamului nostru!.

Cărturarii au pus, astfel, în evidenţă, existenţa unei spiritualităţi româneşti autentice, chiar dacă acest lucru s-a realizat uneori, prin supralicitarea fondului latin al limbii române. Ideea latinităţii poporului român şi a limbii române, idee care se manifestă cu o deosebită vigoare în această perioadă, este menită, pe de o parte, să trezească un puternic sentiment naţional şi să dea, în acelaşi timp, un impuls hotărâtor formării limbii române, iar pe de altă parte, ea pregăteşte condiţiile obiective pentru realizarea unităţii naţionale.

Într-un teritoriu locuit în permanenţă de români, spaţiul carpato-danubiano-pontic, în care au apărut şi s-au dezvoltat necontenit legăturile politice şi comerciale, dar mai ales relaţiile în planul vieţii spirituale între locuitorii diferitelor sale regiuni, a strâns laolaltă factorii obiectivi şi subiectivi ai formării naţionalităţii române. În împrejurările unor lupte nesfârşite împotriva duşmanilor externi, elementele care au constituit fundamentul existenţei poporului român au rămas mereu vatra sa de locuire, limba comună, tradiţiile şi obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi, sabia mereu ridicată a voievozilor români pentru neatârnarea ţării, ca şi legăturile comerciale care nu au încetat niciodată să se dovedească mai puternice decât fărâmiţarea politică.

Prof. Vasile GOGONEA

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *