Mihai Eminescu şi viziunea lui asupra culturii şi a credinţei strămoşeşti

Mâine este Ziua de naștere a «LUCEAFĂRULUI» şi geniului inegalabil, care a fost, este şi va rămâne Poetul MIHAI EMINESCU, iar la cei 169 de ani de la naşterea sa, trăim o Sărbătoare care a fost stabilită drept Zi a Culturii Naționale, în anul 2010, deoarece Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale a fost semnat în 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial 831 din 13 decembrie 2010. Aceasta este o recunoaştere oficială a faptului Mihai Eminescu este cel mai mare poet național și acel simbol emblematic de necontestat care exprimă cel mai bine spiritualitatea culturii române şi universalitatea ei, reamintind cu acest prilej că George Călinescu îl consideră în literatura română «poetul nepereche» a cărui operă învinge timpul.

În această zi memorabilă, orice om de bună credinţă poate să constate că fără Eminescu, România şi întreaga cultă română ar fi mai sărace, steaua lui nepieritoare strălucind în Țara de peste veacuri şi milenii, pentru că graţiei vieţii sale jertfelnice, cultura română este cu atât mai bogată, cu cât a primit în patrimoniul ei moștenirea incomensurabilă pe care el ne-a lăsat-o în cele aproape patru decenii de viaţă.

“Nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”

Poetul a publicat pentru prima dată la 16 ani, iar trei ani mai târziu, a plecat să studieze la Viena. În timpul vieții sale, Eminescu s-a remarcat printr-o activitate publicistică prodigioasă, astfel că manuscrisele sale, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Să mai precizăm că nici o altă personalitate a culturii noastre naţionale nu a reuşit să exprime mai bine spiritualitatea poporului român, de aceea, se cuvine ca astăzi să ne închinăm înaintea chpului său care străluceşte în Lumina cea neînserată. Eugeniu Speranția, folclorist, poet, estetician, eseist şi filosof, spunea că acela în sufletul căruia Eminescu nu a pus nimic, ori nu este cult, ori nu este român, considerând că Eminescu trebuie considerat ca un etalon al culturii noastre, dar și un reper esenţial pentru cei care sunt iubitori de neam şi de ţară.

Ca un Înalt slujitor al cerului şi al pământului românesc, Eminescu s-a dovedit un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind, astfel, un model veșnic pentru noi, un model de urmat, mai ales pentru cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al globalismului European şi al diluării sentimentului patriotic. Poate că Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme în ceruri, pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui scriitoriceşti, niciodată nu s-a mândrit, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi, propria lui mărturisire prin care spunea: “Nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, deşi putem recunoaşte foarte bine că el a fost şi va rămâne un adevărat Geniu scriitoricesc, un mare iubitor de neam și patrie, în pofida răuvoitorilor şi a denigratorilor săi, dovedindu-se cu diferite prilejuri şi un apărător consecvent al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii Ortodoxe. Tocmai în acest sens, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române spunea că la Mihai Eminescu putem desluşi cu multă claritate modul în care «Credinţa şi cultura se întrepătrund», pentru a constata că întotdeauna: “Credinţa şi cultura nu sunt două entităţi paralele, ci, deşi distincte, ele se întrepătrund şi se conţin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinţei, iar credinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identităţii unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre Slava Lui Dumnezeu – Domnul istoriei şi demnitatea neamului”, a reiterat Preafericirea sa, deoarece în această zi sunt organizate activități culturale în eparhiile din țară și din diaspora, iar în biserici se fac slujbe de pomenire, pentru că în viziunea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române: “Mihai Eminescu a fost și rămâne modelul românului dornic de cunoaștere universală și în același timp un fidel păstrător al identității sale naționale”, toate acestea dovedind că Marele Poet, în scrierile sale a evidențiat legătura dintre Biserica Ortodoxă și neamul românesc, iar instituţia Bisericii o consideră fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care și el făcea parte.

“Şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”

În acest sens, Mihai Eminescu spunea în secolul al XIX-lea: “Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, p. 187). În privinţa relaţiei dintre Eminescu şi Biserică sau dintre Eminescu şi Credinţa noastră strămoşească, e mai bine să ne ferim de afirmații categorice şi sentenţioase, cum că el ar fi ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii noastre, deoarece, cum bine preciza într-un interviu, Maica Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat: “Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii, viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti”, a precizat cu acribie Maica Benedicta.

În ziua de 15 iunie 1889, poetul a trecut la cele veșnice în București, iar două zile mai târziu, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul «Bellu» din București. Marele Poet a fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. În concluzie, Mihai Eminescu, cel mai bun cunoscător al Sinelui său, pe bună dreptate s-a considerat un căutător al Lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții lui pământești, la bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui, la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: “Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”!

Prof. Vasile GOGONEA

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *