EXCLUSIV! Primul interviu cu acad.Eugen Simion după acordarea Medalia de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel”: „Nu trebuie să ne lepădăm de valorile spirituale româneşti pentru a fi recunoscuţi în străinătate.”

Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este un reputat critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for cultural român din 1998 până în aprilie 2006. A publicat zeci de cărți referențiale pentru critica literară românească și peste 3.000 studii și articole în reviste de specialitate.  Este câştigătorul pe 2018 al Medaliei de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel”, acordată de Societatea Internaţională de Filologie. Medalia de Aur pentru Filologie, „Alfred Nobel”, instituită ca echivalent al Premiului Nobel pentru Literatură, se acordă ca semn de înaltă recunoaştere a unor lucrări de excepţie în domeniul gramaticii sau criticii şi istoriei literare.

Dintre premiile și distincțiile obținute până în prezent amintim:

  • Premiul Uniunii Scriitorilor i-a fost acordat de cinci ori;
  • Premiul Academiei Române în 1977;
  • Ordinul Steaua României în grad de Marea Cruce;
  • Legiunea de Onoare a Franței (2002).
  • Medalia de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel”, acordată de Societatea Internaţională de Filologie (2018).

Grație profesorului Dumitru Otovescu de la Universitatea din Craiova am avut privilegiul să realizăm primul interviu cu academicianul Eugen Simion după acordarea Medalia de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel”.

Rep. Domnule academician, ați câștigat recent Medalia de Aur pentru Filologie „Alfred Nobel”, acordată de Societatea Internaţională de Filologie. Printre personalităţile cărora, de-a lungul timpului, le-a fost decernată această distincţie se numără semioticianul Yuri Lotman, teoreticianul literar Umberto Eco sau lingvistul şi filosoful Noam Chomsky. Cum ați primit această veste?

E.S. Pentru mine este, înainte de toate, o surpriză. O mare surpriză. Am primit-o ca atare şi, evident, m-am bucurat. Nu ştiu dacă şi cât s-au bucurat şi adversarii mei… Pentru cine nu ştie, precizez că distincţia acordată de Societatea Internaţională de Filologie (care cuprinde 200 de universităţi din toată lumea şi are sediul în Statele Unite) reprezintă, ca şi Diploma de aur acordată de Uniunea Internaţională a Matematicienilor, o încercare de a completa (repera – citiţi cum credeţi de cuviinţă) absenţa din scenariul premiilor Nobel, acordate de Academia Suedeză, a filologiei şi a matematicilor. Cele două sute de universităţi votează, în congresul lor, din cinci în cinci ani, un lingvist sau un critic literar, începând din 1931. Din 2016 acordă în fiecare an. Anul acesta (2018) s-a întâmplat să-l primesc eu.

Nu mă întrebaţi cine m-a propus. Nu cunosc pe nimeni dintre cei 200 de reprezentanţi ai universităţilor din Societatea citată. Am văzut, în schimb, lista celor 19 lingvişti şi critici literari care m-au precedat. Este impresionantă. Fac eforturi nici să mă sperii, nici să mă înfumurez. Primesc această veste bună cu o luciditate, repet, bucuroasă şi stăpânită. A fost să fie, vorba lui Mircea Vulcănescu.

Rep. Ce reprezintă această distincție pentru Dvs?

E.S. Ce reprezintă pentru mine această distincţie? O confirmare că ceea ce am făcut şi ceea ce încerc să fac, în critica literară, nu rămâne fără ecou. Îndemnul lui Maiorescu (să fim români cu faţa spre universalitate!) este, aşadar, rodnic. Nu trebuie să ne lepădăm de valorile spirituale româneşti pentru a fi recunoscuţi în străinătate. Dimpotrivă, putem câştiga împreună cu ele…

Rep. Dar pentru literatura română?

E.S. Confirmarea că se poate şi aşa (aşa cum ziceam în propoziţiile de dinainte). Mai precis: că noi, românii, putem depăşi marginalitatea din care, tot noi, am făcut un complex.

Rep. Dalí spunea încă din fragedă copilărie: „Eu voi fi un geniu şi toată lumea mă va admira!“. În perioada în care băteați la porțile afirmării, aţi anticipat în vreun fel viitorul strălucit de care urma să vă bucurați?

E.S. Nici vorbă. Când am debutat (la începutul anilor ’60) eram şomer (din 1957)  şi aveam, ca să zic aşa, alte (cu totul alte) priorităţi: casă, serviciu, familie etc.). Problema “geniului” nu-mi dădea insomnii. Nu mă gândeam, mărturisesc, nici la succesul meu (decât în momentele de reverie), ci la supravieţuirea mea şi a familiei pe care o întemeiasem. Aveam, desigur, şi alte ambiţii, orgolii etc., dar am învăţat de tânăr că marile orgolii sunt cele tăcute, nu clamate în public.

Rep. Care sunt, din vasta Dvs. experiență, „cheile” excelenței în știință?

E.S. O gândire bună şi o muncă onestă. Când voi afla şi alte pârghii ale succesului în literatură (inclusiv în critica literară), vă voi comunica… Nu uit, se înţelege, talentul, dar talentul este o noţiune atât de… inefabilă. Şerban Cioculescu (un mare critic raţionalist) detesta acest termen… G. Călinescu îl cultivă… Cu locul şi de la locul meu spun doar că talentul poate fi un dar ce trebuie întreţinut printr-un înverşunat, continuu efort intelectual… Pe urmă, în profesiunile spirituale, cum este şi critica literară, trebuie să mai ai, din când în când, şi puţin noroc. Este ceea ce mi se întâmplă mie azi. Să ţinem minte: norocul vine, ca şi nenorocirea, din senin, când nu-l aştepţi… La acest capitol sunt superstiţios şi mă aştept la represalii. Nu zicea tot Maiorescu că, a doua zi după succes, trebuie să te temi?!…

Rep. Una dintre funcțiile mass-media este, cel puțin în teorie, aceea de a educa, de a propune și promova cultura. Mai mult, anul Centenarului s-a dorit a fi anul culturii naționale. Totuși, ce loc mai ocupă actul cultural în spațiul public autohton?

E.S. Cultura nu mai are, în societatea noastră (postmodernă, societatea cunoaşterii, societatea post-istorică, post-creştină etc.) aproape niciun rol activ. A devenit, cu adevărat, o nobilă inutilitate (cum credeau esteţii din secolul al XIX-lea), la propriu, nu la figurat. A câta putere în stat, vă întreb, este cultura în societatea noastră? Mă gândesc să scriu ceva despre această chestiune. Pot spune, acum, doar că o cultură  este o putere ce se afirmă în durată, nu în prezent. Ea învinge în timp, nu în istoria inedită. Vă întreb: după ce judecăm noi secolele trecute, dacă nu după marile opere şi marile personalităţi legate de cultura timpului lor? Ce ştim despre secolul al XVI-lea românesc decât faptul că, prin 1520, Neagoe Basarab a scris (sau a dictat ori a pus un călugăr învăţat) să scrie o operă morală extraordinară (Învăţăturile…), cam în acelaşi timp cu Erasmus şi Machiavelli?… Încă o dată: sabia culturii învinge în timp şi, uneori, peste timp… Azi toată lumea face politică şi afaceri. Cultura este lăsată să aştepte…

Rep. Cum caracterizați direcția urmată de literatura română în perioada postcomunistă?

E.S. După 1990, literatura română s-a revizuit şi, am impresia, continuă să se revizuiască… Am publicat în 2017 o carte despre acest proces – nu estetic, ci etic – fără sfârşit: Posteritatea critică sa lui E. Lovinescu. Încerc să dau, acolo, un răspuns la întrebarea dvs. Am impresia că în cei 30 de ani care au trecut după căderea comunismului n-a fost un timp al capodoperelor…

Rep. În această perioadă creștinii ortodocși prăznuiesc unul dintre cele mai importante momente din „istoria mântuirii”: Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Care este opinia Dvs. vizavi de relevanța valorilor creștine în contextul contemporan?

E.S. Religia are un rol moral uriaş în această epocă în care toate certitudinile cad şi omul rămâne singur cu incertitudinile şi angoasele sale. Biserica este, după opinia mea, instituţia care mai poate face ceva pentru morala comună. Cultura şi-a cam pierdut glasul…

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *