Sărăcia, explicată de un sociolog. Interviu exclusiv cu domnul Sorin Cace, director adjunct al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române

Personalitatea interviului de astăzi este domnul Sorin Cace, doctor în sociologie și în economie, cercetător ştiinţific principal I şi director adjunct al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române. Principalele domenii de cercetare vizează statul bunăstării, politicile sociale şi minorităţile.

Rep. Stimate domnule Sorin Cace, pentru că nu toți cititorii noștri sunt familiarizați cu abordarea științifică a sărăciei, vă propun să începem prin clarificarea conceptului despre care vom discuta în cele ce urmează. Așadar, cum înțeleg sociologii conceptul de “sărăcie”?

S.C. Sărăcia indică deprivarea personală în raport cu mai multe dimensiuni ale vieții.

Raportul dezvoltării Umane, din 1997, (PNUD) defineşte sărăcia ca deprivare în raport cu valorile pe care fiinţa umană le poate avea sau le întruchipează. Termenul de sărăcie umană delimitează această multiplă deprivare de sărăcie în termeni monetari, ce exprimă sărăcia doar în termeni de nivel de venit şi consum de bunuri și servicii.

Definirea relevantă a sărăciei trebuie să aibă în vedere perspectiva consumului (a satisfacerii trebuințelor) și pe cea a integrării sociale normale a persoanei. Din perspectiva consumului, sărăcia semnifică incapacitatea persoanei de a-și satisface trebuințele incluse în coșul minim de consum. Din perspectiva incluziunii sociale, sărăcia este definită în termenii condițiilor minime necesare unei funcționări normale a persoanei în cadrul comunității de care aparține.

Lipsa de resurse poate fi evaluată doar în raport cu un prag al sărăciei, de regulă, exprimat in termeni de venituri. În funcție de pragul sărăciei, se poate determina rata sărăciei dintr-o comunitate socială. Rata sărăciei indică ponderea săracilor în totalul populaţiei. Amploarea sărăciei sau gradul de sărăcie (poverty gap) indică distanța veniturilor unei persoane, familii, grup, colectivități, față de pra­gul sărăciei sau venitul necesar pentru ca entitatea afectată să iasă de sub riscul sărăciei.

Strategia Naţională de Combatere şi Prevenire a Sărăciei (1999) a efectuat două tipuri de evaluări ale sărăciei: prin pragul sărăciei extreme, reprezentând 40% din cheltuielile medii de consum ale gospodăriei pe adult echivalent în anul 1995, și pragul sărăciei severe, reprezentând 60% din cheltuielile medii de consum. (Zamfir, 2001).

Studiile care operează cu conceptul de sărăcie extremă au în vedere, de regulă, trei domenii:

(a) un nivel al veniturilor și/sau consumului sub pragul de subzistență;

(b) lipsa securității locuirii,

(c) o dotare minimă a locuinței.

Sărăcia absolută indică pragul subzistenței sub care o persoană este considerată amenințată la nivel de existență biologică. Este definită ca lipsă a mijloacelor necesare menținerii vieții umane. Sub nivelul respectiv, funcții esențiale, vitale, ale persoanei umane sânt afectate negativ. Pragul de subzistență este definit la nivelul trebuințelor fizice/biologice și al celor social/culturale elementare (basic human needs). Acest concept constituie limita ultimă ce stă la baza definirii drepturilor omului.

Sărăcia relativă vizează identificarea condițiilor de viață minim acceptabile într-un context social-cultural dat, din interiorul comunității umane. Dacă pragul absolut al sărăciei se referă la dezideratul satisfacerii unor trebuințe minime cvasi-universale, pragul relativ al sărăciei indică relațiile ce se stabilesc în materie de distribuție a bunăstării (veniturilor) în cadrul unei comunități sociale concrete. Unele disocieri se operează și între conceptele de sărăcie multidimensională, de profunzime, cronică, și sărăcia temporară, de conjunctură, sau sensibilă față de creșterea economică. Apariția deficitului de consum lansează, într-un fel, semnalul intrării în sfera riscului de sărăcie, unde, dacă se persistă, sărăcia poate pătrunde și în alte sfere ale vieții.

Pragul sărăciei absolute este indicat prin valoarea unui coș minim de alimente plus valoarea unui minim de bunuri nealimentare și servicii. Acesta din urmă reprezintă o medie a cheltuielilor persoanelor cu cheltuieli alimentare minime, care cheltuie totuși pentru a se îmbrăca și încălța, își achită facturile la întreținere, electricitate etc.

Pragul sărăciei extreme/severe este dat de valoarea coșului minim alimentar (calculat pentru 2.550 calorii/zi/persoană) plus cheltuielile medii pentru capitolul nealimentar și servicii ale persoanelor cu consum total egal cu costul coșului minim alimentar, adică, al persoanelor care sacrifică o parte din cheltuielile alimentare pentru a se îmbrăca, a se  încălța și a achita facturi.

După anul 2002 pragul sărăciei relative s-a distanțat sensibil de cel al sărăciei absolute.

Pragul sărăciei relative este de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent. Mediana împarte valorile consemnate la populație exact la mijloc, jumătate fiind deasupra și jumătate sub această valoare.

Rep. Cum este măsurată sărăcia la nivel internațional?

S.C. Menționez că informațiile de mai jos sunt preluate din articolul „Determinarea evoluţiei sărăciei cu ajutorul pragurilor relative ancorate în timp”, Marius Augustin Pop, Calitatea Vieţii, XX, nr. 3–4, 2009, p. 377–398

Toate metodele de determinare a pragului absolut al sărăciei au la bază normele de consum alimentar recomandate de nutriţionişti. Diferenţa dintre metode constă în modul în care aceste norme sunt transpuse în cheltuieli de consum alimentar considerate a fi minim necesare, precum şi de modalitatea în care se face estimarea cheltuielilor nealimentare (de bunuri şi servicii).

Cele mai des utilizate dintre metodele absolute sunt următoarele:

  • aportul de energie alimentară (FEI);
  • costul nevoilor de bază (CBN);
  • metoda insuficienţei consumului (CI);
  • metoda bugetului standard (BS).

Toate aceste metode definesc un set de bunuri alimentare nealimentare şi servicii, care se consideră că asigură un nivel de trai adecvat societăţii pentru care se face estimarea. Setul de bunuri definite se converteşte apoi în valori monetare, definind astfel un prag al sărăciei sub care o persoană este considerată a fi săracă.

În tabelul 1 sunt prezentate principalele caracteristici ale acestor patru metode, cu accent pe definirea fiecăreia dintre ele, concepţia generală asupra sărăciei, precum şi principalele părţi slabe şi critici care li se aduc. Tabelul conţine de asemenea modul de calcul al pragului de sărăcie aferent fiecărei metode.

În practică, în afară de metodele prezentate, se utilizează şi alte metode, care de multe ori reprezintă hibrizi ale acestora, fiind derivate din una dintre ele sau din combinarea lor. Un exemplu de metodă care utilizează o combinaţie între metoda aportului energiei alimentare şi cea a proporţiei cheltuielilor alimentare, este metoda Băncii Mondiale. Aceasta pleacă de la un coş alimentar mediu determinat pe baza consumurilor efective ale celor mai sărace gospodării (primele 30%). Luarea în considerare a consumului gospodăriilor oferă avantajul că elimină caracterul subiectiv şi artificial indus de utilizarea unei diete prestabilite şi se iau în calcul mai bine obiceiurile alimentare specifice populaţiei pentru care se calculează ratele de sărăcie.

Prin contrast faţă de pragurile de sărăcie absolute, pragurile de sărăcie relative, aşa cum sunt cel mai des definite, se calculează de regulă prin referire la veniturile (sau cheltuielile) curente ale populaţiei, mai precis un anumit procent din acestea. Pragurile de sărăcie relativă sunt utilizate în Uniunea Europeană, ca indicatori primari de incluziune socială. În afară de faptul că se calculează uşor, acestea au avantajul că permit efectuarea de comparaţii între ţările membre.

Cel mai des utilizate în această abordare sunt două metode: prima vizând nivelul veniturilor, iar cea de-a doua poziţia veniturilor. Metodele se bazează pe definirea unui prag relativ în vederea estimării bunăstării în sensul larg acceptat de societatea pentru care se face estimarea. Pragul relativ se bazează fie pe veniturile, fie pe cheltuielile individuale sau ale gospodăriei. Scopul final este estimarea unui prag al sărăciei. În cazul ambelor metode, definiţia „relativă” a sărăciei poate face pragul sărăciei sensibil atât la modul în care este distribuit venitul în rândul populaţiei, precum şi la nivelul veniturilor medii.

În Tabelul 2 sunt prezentate principalele caracteristici ale acestor două metode, cu accent pe definirea fiecăreia dintre ele, concepţia generală asupra sărăciei, precum şi principalele părţi slabe şi critici care li se aduc. Tabelul conţine de asemenea modul de calcul al pragului de sărăcie aferent fiecărei metode.

Unii cercetători au propus alte metode de stabilire a standardului de sărăcie, concret, identificând o listă de activităţi specifice, bunuri în proprietate, bunuri de consum, etc., considerate esenţiale pentru ca persoanele să fie angrenate în mod normal în societate.

În acest sens, în Regatul Unit, Townsend (1979) a elaborat „indicele de privare“. Plecând de la o primă listă de 60 de elemente considerate necesare pentru o viaţă normală, Townsend a selectat 12 elemente pe care le-a considerat indicatorii cheie ai privării. Aceştia sunt:

(1) o săptămână de vacanţă pe an, departe de casă;

(2), pentru adulţi – să aibă un prieten sau rude în vizită în propriul domiciliu pentru a lua masa împreună în ultimele 4 săptămâni;

(3) pentru adulţi – să iasă împreună sau să facă o vizită unui prieten sau unei rude, în ultimele 4 săptămâni;

(4) pentru copii – să aibă un prieten în vizită pentru joacă în ultimele 4 săptămâni;

(5) pentru copii – să nu fi avut o petrecere la ultima lor zi de naştere;

(6) să nu iasă pentru divertisment în ultimele 2 săptămâni;

(7) să nu aibă carne proaspătă la masă de cel puţin 4 ori pe săptămână;

(8) să nu aibă o masă gătită o zi într-o săptămână;

(9) să nu aibă un mic dejun gătit în cele mai multe zile ale săptămânii;

(10) să nu aibă un frigider în casă;

(11) dacă membrii gospodăriei nu se întâlnesc de obicei duminica;

(12) cazul în care gospodăriei îi lipseşte folosirea exclusivă a uneia dintre următoarele patru utilităţi cheie: veceu cu apă curentă, chiuvetă cu apă curentă, baie cu cadă sau duş,  maşină de gătit electrică sau cu gaze.

Plecând de la definiţia indicelui de privare al lui Townsend, dar incluzând numai acele elemente pe care cel puţin jumătate dintre cei intervievaţi într-o anchetă prealabilă, le consideră necesare pentru a atinge un nivel minim de trai, Mack şi Lansley, au ajuns la o variantă modernă a acestui indice, respectiv indicele de privare multiplă (IMD). Acesta este utilizat în mod curent în Regatul Unit, ca măsură directă a sărăciei la nivel local. Metodologia de calcul al acestui indice (versiunea IMD 2004) cuprindea 37 de indicatori grupaţi pe 7 domenii: 1-venituri; 2-ocupare; 3-sănătate şi dizabilităţi; 4-educaţie, calificare şi şcolarizare; 5-accesul la locuire şi servicii; 6-calitatea locuinţei şi a mediului; 7-infracţionalitate. În ceea ce priveşte ariile geografice pentru care se calculează, spre deosebire de metodologia IMD 2000, care calcula indicii la nivelul celei mai mici autorităţi locale (comuna), metodologia IMD 2004 coboară sub aceasta limită, ariile, stabilite prin agregarea sectoarelor folosite la recensământ, având o medie a celei mai mici zone situată în jurul a 1500 de persoane.

Abordarea capabilităţilor a apărut în 1980, ca o abordare a bunăstării economice. În această abordare Amartya Sen a încercat să reunească o serie de elemente care până atunci au fost fie excluse, fie formulate în inadecvat, în abordările tradiţionale ale bunăstării economice. Sen a susţinut iniţial importanţa libertăţii reale în evaluarea avantajelor unei persoane, diferenţele individuale în capacitatea de a transforma resursele în activităţi de valoare, poziţia centrală a distribuţiei bunăstării în societate, natura diversă a activităţilor care stau la baza fericirii, şi împotriva materialismului excesiv în estimarea bunăstării individuale. Ulterior, în colaborare cu Martha Nussbaum, Sudhir Anand şi James Foster, Sen a reuşit să impună abordarea capabilităţilor ca un model de dezbatere în dezvoltarea umană acesta fiind la baza creării de către ONU a indicelui de dezvoltare umană şi cadrul preferat pentru abordarea egalităţii de şanse vizând în special echitatea între sexe.

Recent, în 2018, UNECE Task Force on Poverty Measurement din cadrul Comisiei Națiunilor Unite pentru Europa a publicat Ghidul măsurării sărăciei în care sunt trecute toate metodele actualizate de măsurare a sărăciei.

Rep. Unde se poziționează România în ceea ce privește sărăcia, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

S.C. Tabelul 3 prezintă evoluția indicatorilor referitori la România în perioada 2007-2017, iar în tabelul 4 sunt prezentați comparativ indicatorii de monitorizare a Strategiei Europa 2020 în statele membre U.E., 2017.

Rep. Cum vedeți măsurile de politică socială implementate după 1990 în România, în vederea reducerii ratei sărăciei? Au avut acestea efectul scontat?

S.C. După cum se observă în cele două grafice, transferurile sociale contribuie în mod semnificativ la reducerea sărăciei:

Dacă rata sărăciei relative, calculată având în vedere toate veniturile persoanelor, a avut în anul 2017 valoarea de 18,3%, în lipsa protecției sociale (dacă nu s-ar fi acordat pensii, indemnizații de șomaj, beneficii de asistență socială) rata sărăciei relative ar crește la 42,1% (cu 23,8 pp). Acest indicator arată că programele de protecție socială sunt deosebit de importante în combaterea și prevenirea sărăciei și excluziunii sociale.

 

Rep. Cum ar putea fi îmbunătățită politica statului român în domeniu?

S.C. Atunci când vorbim despre venituri, este important ca acestea să crească, iar soluția cea mai bună este să crească veniturile din surse primare (salarii și celelalte venituri).

Rep. V-ați aflat de mai multe ori în componența comisiilor de doctorat constituite în cadrul Școlii Doctorale, domeniul Sociologie, a Facultății de Științe Sociale din Craiova. Cum vedeți învățământul sociologic craiovean la mai bine de două decenii de la înființare?”

S.C. Se observă creșterea calității tezelor de doctorat și creșterea numărului de sociologi activi.

 

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *