Sociologul Darie Cristea: “De 10-15 ani, în România se trăieşte mai bine decât s-a trăit aici oricând în istorie”. Interviu exclusiv despre securitatea națională și provările sale

Darie CRISTEA este doctor în Sociologie, conferențiar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București – al cărei prodecan este din anul 2016 – și cercetător științific gr. III la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (Academia Română). Este de asemenea coordonator de proiecte la Inscop Research; autor sau coautor al mai multor volume și articole, atât științifice cât și pentru marele public. La Universitatea din București predă cursuri de Sociologie politică, Metode și tehnici de cercetare sociologică și Metodologia studiilor de securitate.  

Rep. Stimate domnule profesor, Anul Centenarului ar fi trebuit să fie, înainte de toate, un prilej de bilanț, de analiză lucidă a reușitelor și eșecurilor, de asumare a pozițiilor reale pe care România le-a ocupat de-a lungul timpului în dinamica relațiilor internaționale. Care este locul României în lume la o sută de ani de la Marea Unire și cum ați caracteriza această sută de ani?

D.C. Trebuie să începem prin a le spune cititorilor noştri că proiectul acestui interviu a apărut la sfârşitul anului trecut. Întârzierea îmi aparţine, trebuie să spunem şi acest lucru. Ei bine, prima întrebare a proiectului de interviu trimitea la anul Centenarului, care atunci tocmai se încheia. Suntem în martie 2019 când purtăm această discuţie şi am decis să păstrăm întrebarea despre Centenar.

Este un scandal perpetuu la noi în ţară, care ne face să nu vedem anumite lucruri care altfel ar trebui să fie evidente. Să ne înţelegem. De 10-15 ani, în România se trăieşte mai bine decât s-a trăit aici oricând în istorie. Punct. Avem cea mai bună inserţie în lumea occidentală pe care am avut-o vreodată în istorie, am ieşit din dificilul secol XX în graniţe foarte bune, suntem membri în UE şi NATO, adică avem cele mai bune poziţii geopolitice pe care le putem avea.

Sigur că vrem mai mult, că sunt patologii ale societăţii româneşti cu care publicul nu mai are răbdare, mai ales prin comparaţia cu ţări mai dezvoltate. Poate că nu am evoluat atât de mult şi de repede cât am fi vrut. Dar acestea sunt faptele. Şi nu vreau să le citiţi în cheie politică. Toate curentele relevante s-au plimbat pe la guvernare în ultimii 30 de ani şi România a evoluat, cumva, am putea spune, în ciuda “performanţelor” clasei politice.

Sunt însă două provocări cu care societatea românească se confruntă azi. Una este emigraţia masivă. Era de aşteptat ca după intrarea în UE, imediat ce ţări mai dezvoltate şi mai atractive îşi vor deschide graniţele pentru cetăţenii români, să ne confruntăm cu un asemenea fenomen. E chiar uimitor că experţi care ani întregi au vorbit despre globalizare se miră de câţiva ani încoace de faptul că mulţi români pleacă din ţară în căutare de oportunităţi. Până la urmă, emigraţia aceasta e o formă simplă de manifestare a globalizării. Multe ţări europene s-au confruntat de-a lungul istoriei cu astfel de cazuri de veritabile depopulări. Dar da, este o provocare demografică pentru România, în aceeaşi măsură în care este şi actul de naştere al unei diaspore semnificative în Occident.

A doua provocare este de natură geopolitică. Cele două mari proiecte de ţară din ultimii 30 de ani, UE şi NATO, ambele reuşite totuși, au beneficiat de un mediu internaţional care, deşi a fost definit de multe ori ca haotic, policentric etc., a fost unul de mare deschidere internaţională, fără tensiuni exagerate între marile puteri şi aşa mai departe. A fost o vacanţă strategică, după cum spun specialiştii în studii de securitate. De vreo patru-cinci ani, această vacanţă strategică pare să se fi terminat. Construcţii ca NATO şi UE “beneficiază”, inevitabil, de presiuni interne şi externe. Va rezista acest nou Imperiu Roman tensiunilor externe şi, mai ales, interne? Românii sunt mai ataşaţi de Uniunea Europeană, de NATO şi de alianţa cu SUA decât alte state occidentale, deci pentru noi este crucial ce se întâmplă cu actuala organizare internaţională. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că iarăşi suntem la limes-ul Imperiului Roman, ca să păstrăm metafora de acum două propoziţii…

Pe scurt, ca să răspund totuşi la întrebarea dvs. A fost un secol greu, dar din care România a ieşit totuşi bine, mai ales dacă vom compara rezultatul cu dificultatea episoadelor prin care s-a trecut. Sfârşitul secolului XX a beneficiat de un context internaţional mai liberal. Acum, sistemul pare a intra într-o logică realistă. Nu neapărat conflictuală, dar cert realistă. Marele avantaj pare a fi acela că, de data aceasta, Vestul şi-a pus graniţa imediat după noi, nu cu o ţară-două înaintea noastră.

Rep. Conceptul de “război” nu a dispărut niciodată din vocabularul de bază al limbii române. Zilnic este vehiculat în mass-media, alăturându-i-se atribute precum “rece”, “informațional”, “informatic”, “cibernetic”, “hibrid” etc. Mai mult, scenariile despre un al treilea război mondial fac obiectul unor prognoze mai mult sau mai puțin fundamentate pe raționamente logice. Care mai este relevanța războiului în secolul XXI? Mai putem discuta despre război în sensul convențional al conceptului?

D.C. Toate aceste metafore în care folosim termenul de război nu sunt… doar simple metafore. Mie îmi place să le spun concepte-terapeutice. Sunt strict legate de contextul internaţional de deschidere de după războiul rece, de apariţia studiilor de securitate în ideea de mutare a accentului de la securitatea militară la cea nonmilitară. Și, în acelaşi timp, sunt martori ai teribilei tensiuni interne specifice teoriei şi politicilor publice în domeniul securităţii naţionale şi internaţionale: prioritate acordată securităţii umane şi controlului civil al politicilor de securitate, sau prioritate acordată citirii securităţii în grilă militară şi definirii mai multor zone care nu ţineau de preocuparea tradiţională a militarilor ca ţinte de război? E clasica problemă a securitizării. Cum selectează o societate problemele sale de securitate? Şi câte dintre acestea abordează prin, de exemplu, politici sociale, câte prin apropierea de domeniul de competenţă militar?

Deci toate aceste “războaie” – economice, cibernetice, hibride etc. – au apărut, conceptual, într-un mediu internaţional care vedea spectrul unui război clasic ca fiind din ce în ce mai îndepărtat. Era confortabil pentru civilizaţia umană să creadă, după încheierea războiului rece, că a  ajuns într-un punct în care până şi războaiele s-au civilizat, s-au “socializat”.

Desigur că ameninţările cibernetice, economice, dezinformarea la scară largă sunt chestiuni cât se poate de serioase. Pot fi alternative la război, pot fi elemente de pregătire a unei agresiuni, se pot desfăşura şi în timpul unui război, dar să crezi că sunt forme care au înlocuit războiul este exagerat. Cred că literatura de specialitate din relaţiile internaţionale a cam neglijat aceste tematici – pacea şi războiul – în ultimii 30 de ani.

Pe de altă parte, cele mai multe prognoze din domeniu privind războiul sunt relativ comice. Majoritatea sunt tributare istoriei, nu vreunui calcul de prognoză serios. De altfel, cele mai mari războaie din secolul XX au apărut când lumea credea că ele nu or să mai apară, deşi, dacă urmărim evenimentele, pare destul de uşor de înţeles de ce s-au întâmplat.

Un singur lucru este evident. Preocuparea pentru asigurarea păcii trebuie să fie o prioritate internaţională, chiar dacă pe măsură ce ne-am îndepărtat de al doilea război mondial şi de războiul rece tindem să pierdem din memoria colectivă şi imaginarul acestui tip de conflict.

Rep. Ce reprezintă securitatea națională? Cum stă România din acest punct de vedere?

D.C. Dincolo de documentele strategice și diplomatice, conceptul de securitate are o problema evidentă. Este foarte discutat de 30-40 de ani încoace și, cumva, cu cât se discută mai mult, cu atât se îndepărtează o eventuală clarificare a lui. Până la urmă, securitatea națională depinde de un mediu intern și de unul extern de securitate. Evoluția problemelor de securitate, a amenințărilor, a riscurilor, dar și a vulnerabilităților este foarte dinamică. Și capacitatea de prognoză este problematică, pentru că nu vorbim despre o știință exactă. Sunt extrem de multe variabile de gestionat.

Simplu spus, securitatea poate însemna absența amenințărilor, ceea ce nu prea depinde de noi. Sigur, ideal ar fi măcar să lipsească amenințările militare majore, pentru a te putea concentra pe alte sectoare ale securității. Pe de altă parte, probabil cea mai bună discuție privind definirea securității unui stat ar face apel la capacitatea de a gestiona problemele de securitate, la reziliență și a reduce la minim vulnerabilitățile sau măcar a le conștientiza.

Până la urmă, în termeni de securitate, orice stat trebuie să se întrebe ce obiective își propune să realizeze, cu ce resurse și cu ce riscuri… Profilul de securitate nu este același pentru toate statele, problemele de securitate nu sunt aceleași, obiectivele sunt la rândul lor foarte diferite.

Legat de cazul României, instituțional stăm atât de bine cât am putea sta. Suntem în alianțele potrivite. Nu exista vreo alternativă viabilă la acest aranjament internațional și de securitate. Vecinătatea unei Rusii care pune în discuție bazele pe care s-a așezat sistemul internațional în 1990 nu e ceva ce putem controla. E un dat istoric și geopolitic. Unde putem lucra? Cu mare atenție, la reducerea propriilor vulnerabilități. Și la promovarea unei culturi publice, nu atât a securității, cât a rezilienței.

Rep. Patriarhia Rusiei a rupt legătura cu Patriarhia de la Constantinopol. Care este semnificația geopolitică a acestui eveniment?

D.C. Este un episod derivat din problemele care există de câțiva ani între două țări, devenite absolut evidente după anexarea Crimeii de către Rusia și, de asemenea, ca urmare a întreținerii de către aceasta a acelui conflict hibrid din estul Ucrainei. Era de așteptat ca, la acutizarea conflictului, Biserica Ucrainei să se desprindă de cea a Rusiei. E absurd să fii în interiorul aceleiași Biserici cu cineva care a adus războiul la tine în țară. Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut separarea și Patriarhia Rusiei a reacționat la rândul ei. Era de așteptat. E o chestiune simbolică și geopolitică. Cum va evolua situația în viitor? Greu de spus, dar determinantul va fi tot geopolitic.

Rep. Rămânând în zona geopoliticii fenomenului religios, se vorbește frecvent despre legătura dintre creștinismul ortodox și predispoziția spre sfera de influență a Federației Ruse. Cum apreciați această corelație?   

D.C. Cred că este exagerată. Istoric, bisericile din țările române nu au fost atât de atașate de Biserica Rusiei pe cât s-ar putea crede. Iar dintre țările ortodoxe, România a tras cel mai mult spre Occident. Am avut o veritabilă obsesie a Occidentului în întreaga nodernitate. În plus, ortodoxia a avut acest sistem al autocefaliilor, având tendința de a genera biserici naționale.

Nu există la noi o predispoziție a publicului către Rusia. Să nu uităm că în România, în a doua jumătate a perioadei comuniste, Vestul era mai atractiv cultural și social decât URSS-ul, deși comunicarea cu lumea occidentală era extrem de dificilă.

Suntem o țară majoritar ortodoxă, cu o populație care, spre deosebire de cele din Vest, acordă o anumită atenție religiei, dar nu există o lectură generală a ortodoxiei la români prin lentila Bisericii Ruse. Sigur, există relații între biserici în interiorul comunității ortodoxe, dar aceasta este altă problemă.

Ne putem întreba, de asemenea, dacă în războiul imagologic dintre Rusia și UE&NATO există posibilitatea de a fi speculată această latură ortodoxă a poporului român într-o eventuală încercare de a i se slăbi atașamentul față de valorile euroatlantice. Până la urmă, se poate încerca orice. Trebuie însă să înțelegem că societățile democratice sunt societăți care învață să își gestioneze riscurile, sunt societăți care se vaccinează, dacă vreți, împotriva propagandei. Democrația nu se bazează pe interdicție, ci pe conștientizare și pe dezvoltarea de anticorpi sociali care să lupte cu propaganda.

Rep. România înregistrează cea mai mare scădere la nivelul UE în ceea ce privește percepția privind apartenența la Uniune. Potrivit ultimului eurobarometru publicat de Parlamentul European, în luna septembrie 2018 49% dintre români susțineau că statutul de membru UE este un lucru bun, în scădere cu 10 procente față de luna aprilie. Care sunt cauzele și implicațiile acestui fenomen?

D.C. Scăderea aceasta este semnificativă şi sociologic interesantă. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că, pe termen lung, România a fost una din ţările europene cu cel mai mare ataşament faţă de UE. Încă înainte de a fi membri UE. Rămânem una dintre ţările eurooptimiste, chiar şi după această scădere.

Trebuie însă să recunoaştem că există un val de euroscepticism în toată Europa în ultimii ani. În final, a ajuns şi la noi. Nu este ceva neaşteptat. Există o percepţie a ţărilor est-europene că nu sunt tratate ca egali în comunitatea europeană. Şi există, desigur, şi curente politice care sunt gata să capitalizeze pe asemenea idei. Până la urmă, este un semnal şi pentru Comunitatea Europeană.

Sunt câteva ţări care încă au cote ridicate de ataşament faţă de ideea Uniunii Europene, România fiind una dintre ele. Şi poate aceste ţări ar trebui privite cu mai multă atenţie dinspre Bruxelles.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *