Un mare om de cultură se regăseşte în «Anotimpul amintirilor»!

L-am cunoscut pe domnul profesor Constantin Dârvăreanu, cu aproape patruzeci de ani în urmă, în calitate de director al Casei de cultură Novaci, ca pe un om cu o mare şi vădită preocupare, cu o pasionată chemare şi mai ales cu o mare şi devotată dăruire pentru tot ceea ce înseamnă strădanie şi creativitate în domeniul culturii. Dăruindu-mi de curând un «buchet» de cărţi valoroase ale domniei sale, am considerat că merită prezentată, pentru început, una dintre acestea, o carte cu un titlu incitant şi patetic în felul său, intitulată sugestiv «Anotimpul amintirilor», despre care se pot spune multe, după cum însuşi autorul o spune, “o carte a amintirilor, în care încerc să prezint fapte, aşa cum le-am văzut şi simţit în cei peste 70 de ani de viaţă”, într-un cuvânt, o carte a destăinuirilor de suflet prin care autorul ne transmite un mesaj tulburător: “În final, am ajuns la concluzia că dacă nu interesează pe nimeni destăinuirile mele, le pot lăsa lui Ionuţ-Daniel, scumpul meu nepoţel care acum, când m-am apucat să scriu această carte, la trei ani trecuţi ( acum trebuie să fie ceva mai mulţi de trei ani! n.n.), îmi repetă destul de des: «Tată, tu eşti dragul meu!». Şi numai el, dacă le-ar citi, ar fi suficient! El, care mă iubeşte atât de mult! Şi pentru care, chiar dacă mă mai supără uneori, simt că trăiesc! Scriu şi privesc la el!”, iar pentru cititori am redat acest pasaj pentru că reprezintă cuvântul rostit ca un jurământ de credinţă, ca o condiţie a unei fericite asumări a pasiunii de a scrie cu orice preţ, o carte pentru oameni şi scrisă de către un om care simte că-i este sufletul plin de amintiri.

Când tragi linie şi aduni şi constaţi că ai realizat ceva în viaţă”

Da, domnule director Constantin Dârvăreanu, amintirile adăpostesc şi lacrimi, dar şi zâmbete, emoţii, doruri şi sentimente profunde pe care le trăieşte omul în decursul vieţii sale. Fără ele, viaţa noastră nu ar mai avea farmec. Ele ne sunt adăpost, mângâiere şi alinare. Bine o spuneţi, că “Vine o vreme când începi să-ţi faci tot felul de calcule, o oră a bilanţului, când tragi linie şi aduni şi constaţi că ai realizat ceva în viaţă sau pur şi simplu ai trecut călător prin ea, fără să-i oferi nimic”, iar ceea ce afirmaţi, este perfect adevărat, pentru că amintirile scrise într-o carte, ne sunt şi zâmbet şi lacrimă, şi nostalgie şi putere, iar în ele ne ascundem sau ne dezvăluim adesea şi ne găsim puterea de a merge mai departe. Desigur, poate că niciodată nu e prea târziu, atâta timp cât te mai poţi reîntâlni cu tine prin arta măiestrită a scrisului. Aveţi perfectă dreptate, viaţa este cel mai preţios dar pe care îl primim de la părinţi, dar, vă rog să mă credeţi, mai întâi de toate, viaţa noastră este darul Lui Dumnezeu şi să nu ne temem a spune acest lucru, fiindcă orice poveste trăită înseamnă uneori şi o lecție dureroasă din care am învățat, și n-am crezut vreodată că o să ajungem să-I mulţumim îndeajuns Lui Dumnezeu, aşa cum trebuie, mai ales că trebuie să le fim recunoscători şi acelora care ne-au împietrit sufletul, să le mulțumim celor care ne-au învățat să construim ziduri atunci când nu eram gata de luptă, celor care au profitat de copilul din sufletul nostru şi au râs de naivitatea din el, amăgindu-l cu planuri mărețe, utopice şi alienante! Ne spuneţi atât de frumos că despre trecut, peste care nu putem trage niciodată perdeaua şi nu ne putem elibera de el, vorbim cu oarecare nostalgie, pentru că a durut uneori eşecul, dar, pentru aceasta, noi trebuie să le mulţumim potrivnicilor noştri, cei certaţi cu legea şi înfrăţiţi cu fărădeleagea, pentru că uitându-ne în urmă, poate ne-au împins în brațele celui care a mers până la inimile noastre, pentru că el ne-a dovedit că ne vrea și ne accept, exact așa cum suntem. Pot să vă mărturisesc, domnule director, Constantin Dârvăreanu, că uneori mă gândesc şi acum că uneori nu era suficient să dau totul fără să fiu convins că nu primesc nimic la schimb. Credeam că preţuirea oamenilor nu se măsoară doar în cuvinte și de aceea mimam de cele mai multe ori tăcerea, dar mă întreb, când, oare, am învățat fiecare dintre noi să primim ceea ce se cuvine și când am înțeles că viaţa e frumoasă numai atunci când se exprimă în cuvintele aşternute într-o carte?

“Mă tot întreb: «Unde-s, Doamne, anii tinereţii?»”

În această carte spuneţi atât de frumos: “Văzând cât de repede au trecut anii şi că se împuţinează ca filele rupte dintr-un calendar, mă tot întreb: «Unde-s, Doamne, anii tinereţii?» şi conştient că nu mai pot aduce tinereţea înapoi, încerc să retrăiesc tot ce am petrecut în această viaţă, cu bune şi cu rele”, pentru că nu ştim prea bine, până unde poate duce acest drum al amintirilor, dar îndrăznim să merge hotărât prin cărţile scrise, făcând paşi repezi fără să ne temem că vom ajunge prea repede la capăt și va trebui din nou să ne aflăm o altă destinație. Mergem și scriem în același timp și ne dorim, de data aceasta, mai mult ca niciodată, să traversăm toate anotimpurile ce vor urma de acum încolo cu aceeași bucurie de a trăi pe care o purtăm în inimă de la Dumnezeu şi care ne dă mereu curajul de a fi noi înşine. Pășim deseori la El în gând și ne punem gândurile în ordine, dar mergem pe vârfuri de fiecare dată când trecem obstacole, de teamă să nu-i dărâm zidului de apărare sau vreo cărămidă care duce spre întunericul din trecut, pentru că vreţi să-l învăţaţi pe nepoţelul dumneavoastră să trăiască în prezent, convins de faptul că “Povestind crâmpeie din viaţa mea, nu înseamnă că voi încerca să-mi schimb trecutul şi nici viitorul nimănui, doresc, însă, ca generaţiile viitoare să cunoască viaţa novăcenilor din anii copilăriei şi ai tinereţii mele, realităţile de ieri şi de azi ale locuitorilor acestui ţinut de dor şi de legendă”, iar pentru dumneavoastră, domnule director, prof. Constantin Dârvăreanu, amintirile sunt călătorii reversibile ale sufletului care vă frământă! Dovediţi prin scrierile dumneavoastră că ne putem reîntoarce de multe ori în locuri pline de emoţii sau putem revedea chipuri dragi nouă, numai atunci când ne este dor. Şi dorul specific românesc poate străbate timpul şi spaţiul într-un mod unic. De aceea, fiecare dintre noi retrăim clipe de neuitat şi înţelegem că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo, chiar dacă în ele se ascund, nu doar bucurii, ci şi tristeţi. Fiecare dintre noi, ca fiinţe trecătoare şi «trestii gânditoare», trebuie să înţelegem că fiecare amintire păstrează în ea o emoţie, o imagine unică, o stare de neuitat. În tot ceea ce însemnăm, fiecare dintre noi păstrăm clipe care au rămas în loc doar pentru că au o semnificaţie deosebită pentru sufletul nostru, iar în lumea aceasta, pustiită de spaimele Apocalipsei, cine nu are amintiri poate fi considerat foarte sărac! De aceea, fiecare dintre noi, trebuie să ne construim şi amintiri care ne dau viaţă!

Prof. Vasile GOGONEA

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *