Valea Jiului, trecut și prezent. Interviu exclusiv cu profesorul Septimiu Krausz: Pentru revitalizarea Văii Jiului este nevoie de trei lucruri: de minte, de interes şi de bani

Sursa foto: Cronica Văii Jiului

Domnul Septimiu Krausz este doctor în sociologie, profesor universitar al Universității din Petroșani. De numele profesorului Septimiu Krausz este legată apariția și dezvoltarea învățământului sociologic la Petroșani, care funcționează neîntrerupt de jumătate de veac. A fost deputat în Parlamentul României în legislatura 1990-1992. În semn de recunoaștere și apreciere a activității didactice și de cercetare, dar și pentru că a reprezentat, în plan politic, Valea Jiului în cel de–al doilea guvern post-decembrist, i s-a conferit, cu trei ani în urmă, titlul de „Cetățean de onoare” al municipiului Petroșani.

Sursa foto: Servuspress.ro

Rep. Stimate domnule profesor, înainte de a trece la subiectul propriu-zis – situația Văii Jiului după 1989 – vă propun o întrebare mai generoasă. Care sunt, în opinia Dvs., principalele probleme ce caracterizează societatea românească actuală și cum ar putea fi acestea soluționate?

S.K. Societatea românească actuală este una extrem de divizată, cu fenomene complexe şi contradictorii. Dacă încercăm să decelăm punctul de plecare al acestor fenomene, el se găseşte, în opinia noastră, în lipsa, sau măcar insuficienţa de educaţie şi cultură a marii majorităţi a membrilor societăţii.

Ca sociolog, este uşor să-ţi dai seama cum se falsifică şi denaturează, cu sau fără intenţie, sondajele de opinie. De la ipoteză la conţinutul întrebărilor unui interviu, formularea lor, numărul lor, ordinea lor, lipsa de informare a populaţiei, gândirea condiţionată şi partizană a respondenţilor etc., sondajele – mai ales în perioadele electorale – sunt cu intenţie falsificate. Spre exemplu, răspunsul  de 70%  „direcţie greşită” la  întrebarea „în ce direcţie credeţi că se îndreaptă ţara?”, este evident neplauzibil. Cu toate sincopele şi neîndeplinirile, spre exemplu, a actualei guvernări, a considera că 70% din populaţie crede că direcţia dezvoltării ţării este greşită, înseamnă fie că respondenţii sunt aleşi dintr-un anumit grup ori, mai ales, necunoaşterea realităţii şi declaraţii conforme cu interpretările din social media.

Când vorbim de lipsă de educaţie, ne gândim la ea pe toate planurile: educaţie familială, educaţie sanitară, educaţie civică, educaţie şcolară, educaţie politică etc. Într-o ţară în care 40% din tineret este analfabet funcţional (incapabil a înţelege sensurile unui text) iar mulţi analfabeţi propriu-zişi au carnete de conducere şi şofează maşini de lux şi în care există un masiv abandon şcolar, nici nu te poţi aştepta la altceva. Când o entitate numită Consiliul Naţional al Elevilor îndeamnă la boicot naţional cu ocazia evaluărilor la gimnaziu şi liceu, neînţelegând măcar că acestea sunt testări de etapă în folosul exclusiv al elevilor, pentru a depista mai din timp lacunele remediabile pentru testările oficiale şi bacalaureat, fără stresul trecerii notelor în catalog etc., comentariile devin inutile.

Mult hulita răsturnare a valorilor din socialism se realizează în fond abia acum. În acele vremuri, vârful piramidei nomenclaturii de partid era format într-adevăr, din oameni de calitate profesională şi umană mai slabă dar baza socială era fundamentată pe oameni bine pregătiţi profesional şi care munceau şi respectau o anumită disciplină.

Din această răsturnare a piramidei valorilor decurg în fond impostura, incompetenţa, corupţia, nepotismul şi alte tare sociale.

Orice progres implică, pe lângă efecte pozitive (unele uriaşe şi spectaculoase) şi efecte negative. Aşa cum industrializarea a adus poluarea, astfel şi internetul, pe lângă uriaşa posibilitate de informare şi comunicare, are ca efecte perverse lipsa lecturii, lipsa asimilării de valori fundamentale (familia, munca, onestitatea etc.), uriaşe posibilităţi de manipulare, ceea ce conduce la situaţii de genul că un student din anul III al unei facultăţi tehnice, neştiind unitatea de măsură a unei suprafeţe sau câţi litri de apă sunt conţinuţi într-un metru cub, îţi răspunde că nu are sens să-şi încarce memoria cu asemenea informaţii deoarece le găseşte oricând pe internet.    

Vom mai adăuga doar că în privinţa nivelului extrem de scăzut al învăţământului, discuţia ar trebui să plece nu doar de la metodele noi de învăţare, adaptarea programelor analitice, numărul de ore şi discipline etc., ci de la întrebarea fundamentală dacă în învăţământ se şi învaţă.

Concluzia: orice redresare a situaţiei actuale  a societăţii româneşti  trebuie să pornească de la îmbunătăţirea radicală a educaţiei (instruire, educaţie profesională şi disciplină) şi promovarea reală şi eficientă a valorilor fundamentale ale culturii, inclusiv pe baza lecturii. Şi bineînţeles, toate acestea cer o finanţare corespunzătoare, mult superioară faţă de cea actuală.

Rep. Pentru că mare parte din cititorii noștri sunt tineri și foarte tineri, vă propun să ne explicați ce reprezentau categoria socio-profesională a minerilor și activitățile de minerit pentru societatea românească de dinainte de 1989?

S.K. Mineritul prezintă – în raport cu alte activităţi – caracteristici aparte sub aspectul dificultăţii, periculozităţii, importanţei sociale şi a particularităţilor forţei de muncă.

Dacă vă uitaţi într-o carte de ergonomie şi urmăriţi un tabel referitor la tipurile de muncă cele mai grele, veţi găsi pe primele două locuri munca în minele de cărbuni şi cositul (manual), ambele reclamând o alimentaţie care să asigure peste 5200 calorii/zi.

Particularităţile mineritului succint enumerate sunt:

  • zăcămintele erau înainte de 1989 în exclusivitate în proprietatea statului,
  • majoritatea produselor miniere sunt de importanţă strategică naţională,
  • caracterul lor epuizabil reclamă o strategie specială a exploatării şi valorificării lor,
  • ponderea mare (38-40 %) a muncii vii utilizate,
  • calitatea profesională mai slabă a factorului uman utilizat,
  • în toate ţările mineritul beneficia de subvenţionare de la stat.

Înainte de Revoluţie, a existat un extrem de ambiţios program de dezvoltare a mineritului, ţara noastră fiind bogată în resurse de cărbune, cupru, aur, fier, uraniu, substanţe nemetalifere, metale rare etc.

Programul pentru producţia de cărbune concentrat pe bazinele Valea Jiului şi Oltenia, prevedea atingerea unui nivel de 100 milioane tone/an, care nu a fost atins niciodată până în 1989. Ca centru carbonifer de cărbune superior, Valea Jiului ajunsese să producă aproximativ 13 milioane tone/an şi împreună cu minele Anina şi Ţebea, avea peste 52.000 angajaţi. Lipsa forţei de muncă şi fluctuaţia mare a personalului au declanşat operaţii masive de recrutări de personal din alte judeţe ale ţării („acţiunea 5.000”, „acţiunea 10.000”), iar în momentul Revoluţiei, la minele din Valea Jiului lucrau şi 8.000 de soldaţi în termen.

Situaţia economică era foarte bună, salariile din minerit erau dintre cele mai mari, pensiile de asemenea şi dezvoltarea urbană din oraşele Văii, deosebită. În acelaşi timp, tipul de muncă obliga la o caracteristică specială a muncitorilor care este solidaritatea. Primele două nivele de jos ale organizării muncii în subteran sunt schimbul de lucru şi brigada. O brigadă conţine aproximativ 30–40 de minieri iar, în funcţie de numărul schimburilor (3 sau 4),  un schimb conţine între 7 şi 10 minieri.

Ca sociolog, dacă întreprinzi o cercetare sociometrică a relaţiilor interpersonale în grup, constaţi în minerit un fenomen neobişnuit. Coeziunea cea mai puternică (relaţiile preferenţiale reciproce) se stabileşte la nivelul schimbului şi nu al brigăzii. Lucrul este normal pentru că cel care poate comite o eroare sau care te poate salva, este cel de lângă tine, pe care te bazezi şi într-o situaţie de pericol şi de ajutor imediat. Făcând numeroase asemenea sociograme pe brigăzi de minieri, această constatare este uzuală şi nu o găseşti atât de evidentă în alte tipuri de munci. Spre exemplu, într-o hală cu 100 de muncitori, poţi avea relaţii de prietenie reciprocă cu unul din celălalt colţ al halei, dar într-un abataj trebuie să te bazezi pe cei câţiva oameni cu care lucrezi împreună.

Valea Jiului, fiind în esenţă o zonă monoindustrială, înainte de 1989 s-a încercat ocuparea şi a forţei de muncă feminine sau a celei neocupate direct în minerit, prin crearea unor fabrici de confecţii, de tricotaje, de mobilă, de produse lactate, de produse electrotehnice etc. În acelaşi timp, angajaţii în minerit au beneficiat de avantaje în sensul tarifelor minime la energia electrică, chirie şi încălzire gratuite, masa caldă la mină. Învăţământul liceal şi superior minier a crescut ca pondere şi importanţă, ca şi cele două institute de cercetări specializate şi plasate în Petroşani.

Dacă, după formularea lui Durkheim, sociologia este ştiinţa faptelor sociale, am încercat să prezentăm doar câteva. Ele pot fi înzecit exemplificate. Spre exemplu, în Valea Jiului au existat 13 mine şi 2 cariere, 1 kw de energie electrică costa, pentru minieri, 25 de bani, iar la Institutul de Mine Petroşani, în anumiţi ani, numărul de studenţi al unui singur an de studii la facultatea de Mine era de 600, în timp ce toate facultăţile de filozofie din ţară însumau 400 de studenţi etc. Ceea ce vrem să explicăm este că, bună sau proastă, exista o corelare între obiectivul politic şi  măsurile economice, sociale, ale dezvoltării ştiinţei şi învăţământului etc.

Aş fi decepţionat dacă cele de mai sus ar fi interpretate ca o nostalgie a vremurilor dinaintea Revoluţiei. De altfel, cred că mă exonerează total de o asemenea prezumţie DUI-ul meu (dosarul de urmărire informativă) sub indicativul „Sasu” prin care fosta Securitate m-a urmărit câţiva zeci de ani.

Rep. Ați publicat anul trecut lucrarea “O antologie a sociologiei în minerit (1968-2018)”. Profit de prilej pentru a vă mulțumi pentru cadoul oferit. M-a frapat titlul unui capitol: “Valea Jiului: un deceniu de probleme şi convulsii”. Care au fost principalele probleme cu care s-a confruntat Valea Jiului imediat după 1989?

S.K. După revoluţia din 1989, schimbarea politică a provocat şi o schimbare radicală a mineritului. Cel interesat, poate citi pe site-ul www.bibliotecadesociologie.ro cartea publicată în 2014 de către doctor în sociologie Irinel Stegar, cu titlul „Dezastrul programat al Văii Jiului”, care a stârnit deja interesul a peste 600 de cititori.

La nivelul întregii ţări, s-au desfiinţat institutele centrale şi regionale de cercetare şi proiectare în minerit (IPROMIN Bucureşti, IPCMH Petroşani, ICPMN Cluj Napoca, ICPMN Baia Mare etc.) şi s-au închis 550 de exploatări miniere.

În Valea Jiului, toate tentativele organizatorice gen „Salvaţi Valea Jiului”, numirea unui Guvernator al Văii Jiului, Legea zonelor defavorizate, formarea Complexului Energetic Hunedoara etc., au eşuat lamentabil şi în totalitate. Din 13 mine mai sunt în activitate 3, din 5 preparaţii ale cărbunelui mai funcţionează una, producţia a ajuns la 1,3 – 1,5 milioane tone/an iar numărul de angajaţi este de cca. 3500, ceea ce reprezintă aproximativ 7% din personalul dinainte de Revoluţie.

Începutul dezastrului a fost marcat de fenomenul disponibilizărilor cu compensaţii din minerit. Între anii 1997 şi 2000, sub guvernarea Ciorbea – Berceanu, s-a considerat că este mai util să plăteşti salarii compensatorii, ajutoare de şomaj, ajutoare sociale, venit minim garantat etc. fără a produce nimic, decât să subvenţionezi mineritul. Cheltuielile însumate pentru nemuncă au depăşit de multe ori eventuala subvenţie. Forma de protest împotriva restructurării mineritului a reprezentat-o un cumul de fenomene între care cele mai dezagreabile şi ca imagine, au reprezentat-o mineriadele. Atrag atenţia că deşi nu s-au numit mineriade, aceste forme masive de protest au reprezentat un fenomen oarecum internaţional, ele manifestându-se şi în Anglia, în Dombas, în bazinul Vorkuta (Rusia) şi în Polonia.

Problema fundamentală este că restrângerea activităţii miniere a fost însoţită de promisiunea făcută de toate guvernele de creare de locuri de muncă alternative. Acestea nu numai că nu au apărut, dar s-au închis şi cele 10-12 fabrici menţionate anterior.

S-a ajuns în situaţia ridicolă că la termocentrala Mintia aflată la 100 de km de Petroşani, să se funcţioneze cu cărbune importat din Polonia, Australia şi Africa de Sud, în timp ce minele din bazinul Văii Jiului, având încă o rezervă de cărbune pentru 100 de ani, se închid rând pe rând.

Procesul închiderii minelor a început cu mult înainte de Convenţia de la Paris privind reducerea emisiilor în atmosferă şi nu ţine cont nici de faptul că mixul energetic al României (energia hidro, nucleară, gaze, eoliană, geotermală etc.) obligă şi în viitor la necesitatea unei producţii de energie pe bază de cărbune, cu rol compensator pentru disfuncţionalităţi ale celorlalte surse de energie.

Rep. Cum vedeţi viitorul locuitorilor din Valea Jiului? Cum mai poate fi revitalizată această regiune după închiderea minelor?

S.K. În acest moment, Valea Jiului se apropie de sintagma „Valea sărăciei” folosită în perioada interbelică. Realitatea este că Valea reprezintă în momentul actual, o „pungă a sărăciei”, o zonă de incertitudine în care nici populaţia, nici autorităţile nu-şi pot prefigura viitorul. Un anumit procent de minerit va trebui să rămână dar cu condiţia unor cercetări intense privind conţinutul muncii, mediul de muncă, securitatea muncii şi produsul final livrat. În alte ţări s-au făcut cercetări cu rezultate excelente privind defumarea cărbunelui, desulfurizarea acestuia etc. în scopul utilizării lui conform cu rigorile legilor protecţiei mediului.

În privinţa restului activităţilor, trebuie respinse soluţii stupide formulate chiar de unele autorităţi centrale, conform cărora minerii disponibilizaţi ar trebui să se ocupe de culesul fructelor de pădure ori al plantelor medicinale.

Există multă forţă de muncă disponibilă în Valea Jiului şi încă nepervertită de cultura nemuncii. Ar trebui create (sau măcar refăcute) întreprinderile de confecţii, tricotaje, textile, mobilă, aparatură electrotehnică etc. care au existat. Aceasta nu înseamnă că în Valea Jiului nu se fac anumite investiţii. Numai în Petroşani, pe distanţa a câtorva kilometri, există 7 sucursale de bănci, zeci de farmacii, 7 supermarketuri, 8 benzinării etc., deci toate axate pe vânzări şi pe nici o capacitate de producţie, realitate care urmează să justifice ulterior o situaţie de semicolonie în care creşterea economică bazată pe consum este nesănătoasă, salariile şi pensiile nu pot fi asigurate cu certitudine, este iminentă o criză economică ş.a.m.d.

Este cunoscută opinia generală că salvarea Văii Jiului constă în turism. Este adevărat că zona oferă un cadru natural de excepţie, amintind doar defileul Jiului, munţii Parâng, Straja, Şurianu şi Retezat, defileul Jieţului etc. Dar turismul cere infrastructură. Degeaba eşti la 10 km de munţii Parâng, ori la 15 km de şoseaua Transalpina, dacă drumul până la ele reprezintă două ore şi slalom printre gropi. Câtă vreme nu se va înţelege că o trecere de la Petroşani la Voineasa sau de la Câmpu lui Neag la Herculane cere o investiţie minimă în câteva căi de acces, întreaga speranţă în turism (pensiuni, hoteluri, restaurante, oaspeţi din ţară şi străinătate), va rămâne o simplă iluzie.

Rezumând toate aceste considerente, formulez ideea simplă că pentru revitalizarea Văii Jiului este nevoie, pe lângă planuri şi promisiuni, doar de trei lucruri: de minte, de interes şi de bani.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *