Privire sociologică asupra termenilor de «românism» şi de «panromânism»

În preajma Zilei Culturii Naţionale, să pornim de la cuvântul «românism», introdus de Vasile Alexandrescu Urechia în 1858, care poate să însemne: dezvoltarea conștiinței de a vorbi o aceeași limbă și de a avea origini comune la vorbitorii limbii române, începând cu cronicarii Miron Costin sau Grigore Ureche, trecând pe la Constain Rădulescu-Motru şi până în zilele noastre frământate. Problema identității românilor și a valorilor spirituale, civice și politice care se intersectează cu aceasta prin vocație naţională, poartă marca unei inconfundabile identități a conştiinţei de neam şi de unitate naţională! De fapt, analiza celor doi termeni pe care îi întâlnim cu deosebire în opera lui Nicolae Bălcescu, impune o atenţie sporită asupra utilizării acestora şi a sensului ambiguu pe care l-au căpătat interpretările care li s-au dat de multe ori în decursul timpului! Se pune în mod firesc întrebarea, dacă cele două concepte sunt apariţii strict întâmplătoare în opera marilor gânditori din ultimul veac şi jumătate sau reprezintă repere esenţiale pentru a defini în contextul naţional şi european de la mijlocul  sec. al XIX-lea, ceea ce Lucien Pye numeşte “procesele politice neooccidentale”, ca un contraexemplu pentru experienţa unor ţări din lumea numită “civilizată”, acolo unde analogia, diversitatea şi contrastul accentuează similarităţile, pentru a disocia diferenţierile sau pentru a compara comunităţile naţionale.

“«Românismul» şi-a găsit expresia în deosebitele faze ale idealului naţional”!

Pornim de la premisa că avem de-a face cu două noţiuni esenţiale de sociologie politică, iar sensul ideologic, de cele mai multe ori denaturat şi denaturant pe care l-au dat unii exegeţi, priveşte latura pur teoretică a termenilor, ca o libertate asumată de a căuta în contexte asemănătoare similitudini de sorginte liberală sau conservatoare, situate undeva mai la dreapta sau mai la stânga eşichierului politic.

Nu putem trece uşor cu vederea concepţia unui mare gânditor român, Ştefan Zeletin, care în lucrarea intitulată sugestiv “Burghezia română”, subliniază  desfăşurarea unui proces lent de dezvoltare a unei ideologii burgheze în ţara noastră, atât în prima, dar mai ales în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, proces “care şi-a găsit expresia în deosebitele faze ale idealului naţional”(Ştefan Zeletin, “Burghezia română”, Humanitas, Bucureşti, 1991, pag.286) şi care sugerează elemente ce scot la iveală sisteme contrastante stabile sau instabile, monopartite sau pluripartite, relevante pentru un anumit specific naţional, pentru o clasă socială sau pentru o categorie conceptualizată. Este acceptată ideea că după câştigarea puterii politice, burghezia devine, prin logica faptelor, o clasă socială naţionalistă, care se bazează pe anumite interese economice şi politice, pe existenţa unei pieţe naţionale şi a unui sistem democratic stabil care să-i promoveze interesele, chiar dacă în baza logicii compromisului, ea ajunge să denatureze revendicările pe care le înscrisese la loc de frunte, atunci când se considera o clasă revoluţionară, în ampla mişcare paşoptistă!

Cu deplină responsabilitate şi pe baza înţelegerii sensului real, de la bun început, vom sublinia faptul că pentru un mare patriot şi naţionalist, aşa cum este Nicolae Bălcescu, spre exemplu, atât termenul de românism, cât şi acela de panromânism, se subordonează ideii de unitate naţională, ca unitate politică derivată din aceea de unitate etnică şi culturală profundă! Este vorba despre un proces foarte complex care se derulează în contextul câştigării unei identităţi a conştiinţei de sine, la care se ajunge prin transformarea termenilor de muntean, ardelean şi moldovean în acela de român, dar şi a termenilor de Ţara Românească, Transilvania şi Moldova în cel de România, pentru ca în ultima instanţă, termenul neaoş românesc de neam să se transforme în cel de naţiune!

Pe fondul transformării conştiinţei de neam în conştiinţă naţională, se remarcă frecvenţa cu care începe să fie folosit termenul român, prin cele trei sensuri îndeobşte cunoscute:

– un sens etnic general, ce se referă la provinciile istorice locuite de români

– un sens etnic particular, care denumeşte locuitorii din Ţara Românească

– un sens al cuvintelor de “rumân”  şi “rumânie”, cu o semnificaţie profund socială, desemnând categoria ţăranilor dependenţi.

În breasla cărturarilor, termenul a fost folosit, în special, pentru a sublinia originea latină a poporului român, în planul disputelor dintre latinişti şi slavişti!

Primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, îi aparţine şi începuturile folosirii cuvântului România, acesta având un puternic ecou în conştiinţa tuturor românilor, ca să ne referim doar la percepţia emoţională şi la mândria de a fi aparţinător la un popor cu o istorie care se pierde în negura timpului! Nu se cunoaşte cu exactitate, cine a folosit pentru prima dată termenul ca atare, dar a surprins la vremea respectivă rapiditatea cu care s-a răspândit  în marea masă a locuitorilor din spaţiul balcanic, chiar în sudul Dunării, unde trăiau şi mai trăiesc încă aromâni şi istro-români, dar şi unde termenul de “vlah” face trimitere incontestabilă la populaţia vorbitoare de limbă română!

“«Românismul», dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii”!

La Bălcescu, însă, trebuie subliniată frecvenţa cu care întâlnim termenul de român, chiar în titlurile lucrărilor sale: “Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, “Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, “Românii şi fanarioţii”, “Drepturile românilor către Înalta Poartă”, ”Manualul bunului român”, “Mersul revoluţiei în istoria românilor”, “Mişcarea românilor din Ardeal la 1848”, “Românii supt Mihai Voievod-Viteazul” ş.a.m.d. De aceea, ne-am putea întreba cu îndreptăţire: ar putea fi ele, oare, doar nişte apariţii întâmplătoare, sau mai degrabă, sunt dovezi de necontestat care ne conduc la explicarea termenilor atât de mult discutaţi  şi îndeajuns de mult disputaţi, cum sunt cel de românism şi de panromânism? Pornind de la analiza celor doi termeni, care necesită o abordare comună, înţelegerea lor profundă presupune studiul atent al fiecăruia în parte!

După termenii de naţie şi naţionalitate, termenul de român este cel mai frecvent întâlnit în opera marelui democrat revoluţionar paşoptist, Nicolae Bălcescu, iar de cele mai multe ori, termenii de naţie şi de român sunt cosubstanţiali, tocmai pentru a întări o idee pe care o dezvoltă la un moment dat autorul! Este cât se poate de clar, faptul că “românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii. Mijloacele ce vom întrebuinţa, calea ce trebuie să luăm, este bine de găsit ”(N.Bălcescu, Scrieri alese, pag.86), poate ca un îndemn spre unitatea naţională şi ca o dovadă a faptului că într-o societate a disocierilor şi a ierarhiilor artificiale, bazate pe bricolaje terapeutice, multe frontiere nedrepte sunt deseori trasate pentru a fi depăşite, fie pentru a face o distincţie care opune comunităţilor naţionale ipoteze contrastante, fie pentru identificarea  unei reflecţii generale care surprinde evoluţia unui proces sau fenomen istoric, legat de un context revoluţionar! În concluzia analizei de astăzi, românismul şi panromânismul semnifică ideea libertăţii naţionale şi a luptei împotriva oricărei dominaţii asupra naţionalităţii române de către o altă naţionalitate, lucru cât se poate de firesc pentru “o naţie născută democratică ”(N.Bălcescu, Opere IV, pag.210), în pofida obiecţiilor de ieri şi de azi la adresa sistemului democratic, pentru că atunci când vorbeşte despre “melancolia democraţiei”, Pascal Bruckner consideră că un regim democratic şi reprezentativ, nu înseamnă nimic fără oamenii care îl compun, fără obiceiurile care îl constrâng şi îl fixează, mai ales atunci când există riscul de a fetişiza democraţia şi de a o converti într-o formă de ideologie care se hrăneşte cu iluzia de a fi ucis toate ideologiile! (VA URMA)

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*