Ce-ar (mai) trebui să ştim despre…. Adrian Păunescu (I)

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară,

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam.

Multe. Era un uriaş, la propriu şi la figurat. Şi-a dominat epoca cu personalitatea sa marcantă: „Ce se ştie mai puţin în critica literară şi în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privinţe, un poet şi un om atipic. Sau pentru a nu-i despărţi (ceea ce în cazul lui, nici nu se prea poate), era un spirit atipic. Găseai la el aproape tot ce voia să găseşti”, îl creiona Eugen Simion într-un „portret neconvenţional”, aşezat drept „cuvânt înainte” la volumul omagial „Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere”, realzat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Editura Semne, 2013), volum apărut cu sprijinul financiar al Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”.

Eugen Simion face aceste aprecieri legitime nu numai în calitatea sa de cel mai mare critic român contemporan, ci şi de profesor al său, la Filologia bucureşteană. Şi tot sub ilustrul savant, Adrian Păunescu, şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre generaţia ’60, din care el însuşi făcea parte (interesantă interpretarea acestui fenomen literar de excepţie comparabil cu „Junimea”, făcută din interiorul ei, de unul dintre iluştrii săi reprezentanţi). Fiica autorului vol. Repetabila povară, Ana Maria Păunescu (născută în 1990), singura care reuşeşte să ducă pe umerii săi firavi, fără a face rabat axiologic, săptămânalul „Flacăra lui Adrian Păunescu” (ca o povară plăcută şi moştenire a talentului tatălui său de poet şi gazetar), susţine doctoratul în filologie tot la acad. Eugen Simion, cu teza despre… Adrian Păunescu! Pe lângă editorialul săptămânal din „Flacăra lui Adrian Păunescu”, Ana Maria Păunescu este şi autoarea unor scrieri literare, dovedindu-şi valenţele scriitoriceşti.

Şi dacă tot suntem la această „ordine de idei”, să spunem că celălalt fiu, Andrei Păunescu (născut în 1969), nu este numai un demn urmaş al fenomenului numit „Cenaclul Flacăra”, ci este un cadru universitar (urmându-şi şi tatăl la catedra de la Universitatea „Spiru Haret” cu un curs inedit „Texte fundamentale”) şi un veritabil scriitor. Şi-a susţinut licenţa tot la Eugen Simion („examinator şef”). Ilustrează cu desene cărţile lui Adrian: De la Bârca la Viena şi înapoi (1981), Într-adevăr (1988), Poezii cenzurate, Infracţiunea de a fi .Este autorul pieselor Punctul pe i, haide mamă, haide tată!, Imnul tricolorilor, Români pentru români. A debutat editorial în 1997 cu romanul-jurnal Supravieţuirea lui Adrian Păunescu. Calendarul unui vulcan, apoi publică Subsemnatul vă ignoră, umor voluntar şi involuntar (1998), Nicio şansă, roman (1999), Ascuns în toate (versuri, 2000), Lumea rabatabilă (publicistică, 2001), Doctoratul în tristeţe (versuri, 2002), Jurnalism tematic (curs universitar, 2005, 2013), Texte fundamentale (coautor, curs, 2007), Scriitori şi politică în România. Sec. XX (teză de doctorat, 2008), Iobag la patron, iobag la stat (versuri, 2012, 2013, 2015), Zodiacul cu femei (versuri, 2012, 2013, 2015), Mass-media şi cultura (curs universitar, 2013), Elemente şi tehnici mediatice (curs universitar, 2013), Tehnică mediatică (2014), Jurnalism, jurnalism, publicaţie, tipuri de presă (2014), Las-o să plece (versuri, 2015, 2016), Popor de somnoroase păsărele (2015, 2016). A susţinut doctoratul sub îndrumarea lui Gh. Buzatu.

Nădăjduim ca românii să nu mai fie un popor de „somnoroase păsărele”, să nu reacţioneze doar în situaţii-limită, mai ales acum, în anul Centenarului, când ura, haosul, dezbinarea, războiul românilor contra românilor cunoaşte un elan „revoluţionar”, promovat chiar de la cel mai înalt for decizional, de la preşedintele ţării.

Să nu uităm de Doamna Carmen Păunescu (născută în 1967), membră a Cenaclului, unificatoarea familiei, care se zbate ca o Ana Ipătescu (împreună cu familia) spre a menţine vie memoria ilustrului său soţ, prin organizarea anuală a Festivalului Literar Internaţional „Adrian Păunescu” de la Bârca şi Craiova. Şi nici pe sensibila poetă, Constanţa Buzea (1941-2012), prima sa soţie, sau pe Ioana (1967-2011), fiica sa (netrecută în desene), ambele trecute la cele veşnice, să nu le uităm. Este, deci, o familie creatoare, asemenea familiilor Hasdeu, Caragiale, Sorescu.

Dacă în cazul altor scriitori notabili, urmaşii nu vor perpetuarea memoriei celui dispărut, ci… doar drepturi de autori, familia Păunescu merită din plin apreciată pentru aceste eforturi financiare şi logistice, în ciuda (din păcate) şi în acest caz, a unor piedici familiale. Să ne mai întrebăm de ce nu mai apare niciun volum de Adrian Păunescu?!

Ce-ar trebui să mai ştim sau să ne reamintim? Că s-a născut în localitatea basarabeană Copăceni („imediat după miezul nopţii, la data de 20 iulie 1943”), că avea „ochi albaştri, păr şaten, 186 cm şi poartă la picior numărul 44. În 1986 şi, apoi, după 1990, poartă mustaţă şi barbă”, cum stă notat pentru posteritate în Albumul citat.

Părinţi i-au fost: Constantin (1916-1990) din Bârca doljeană, (învăţător, membru PNL, deţinut politic) şi Floarea (n. Ispas, 1918-2002) din Bragadiru de lângă Bucureşti, învăţătoare, ambii trimişi „cu serviciul” în Basarabia. După retragerea armatei române în 1944, copilul de numai un an, este dat din mână în mână în gara din Chişinău, ajunge la Bârca, unde-şi petrece copilăria la bunici şi la mama sa vitregă, învăţătoarea Constantina (Margareta) Păunescu (1917-1981).

Învăţătura şi-o începe la Bârca (pe frontispiciul bisericii din Bârca se mai află încă inscripţia „sala de lectură” pentru tinda bisericii) şi în satul vecin, Cârna, liceul îl face în treilocuri, în Craiova la liceele „Fraţii Buzeşti” şi „N. Bălcescu” şi la liceul „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti. Este olimpic pe  ţară… la chimie. Absolvă liceul în 1960, dar, din motive politice, nu se poate înscrie la Filologia bucureşteană decât în 1963, pe care o absolvă în 1970, iar în 2006 susţine doctoratul.

Profitând de o mică deschidere politică, câştigă o bursă în SUA, în cadrul „Programului Internaţional al Scrisului”. Aici îl cunoaşte pe Mircea Eliade, căruia îi ia un pertinent interviu (primul interviu postbelic luat celebrului scriitor şi istoric al religiilor publicat în vol. Sub semnul întrebării (1979), apoi cunoaşte „fenomenul” Bob Dylon şi Juan Blaez, care l-a inspirat în crearea curentului şi cenaclului „Flacăra”.

Debutează revuistic în „Luceafărul” (1960) şi tot aici se impune în cenaclul condus de Eugen Barbu (alături de Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Sânziana Pop, Marin Sorescu etc.) Editorial, debutează cu Ultra sentimente (1965), fiind cel mai fecund scriitor român din toate timpurile.

Pentru şase luni este redactor la ziarul „Crişana” din Oradea (1962), revine la Bucureşti, participând la înfiinţarea revistei „Amfiteatrul” (1966), lucrează în redacţiile revistelor „România literară” şi „Luceafărul”. La ultima revistă este numit de către Biroul Uniunii Scriitorilor redactor şef, dar, la contrapropunerea lui D. Popescu (pe care Adrian Păunescu l-a apărat după 1990). C.C. al P.C.R. nu-l validează. Poetul îşi dă demisia, fiind pentru un an (1972) şomer, colaborând doar la „România liberă” şi „Contemporanul”.

Se impune în peisajul revuistic literar românesc la februarie 1973, când este numit redactor-şef al revistei „Flacăra”, asupra căreia îşi pune amprenta. Revista şi cenaclul „Flacăra” (1615 manifestări publice de muzică, poezie, dialog, la care au participat peste 6 milioane de spectatori. Erau considerate ostile prin ideile propulsate; „lumină, luptă, libertate” era sloganul cântat pe scenă şi însufleţit de o întreagă generaţie în blugi, participantă activă la evenimentele din decembrie 1989, când tinerii rosteau pe stradă „ultima soluţie / înc-o revoluţie”, fără să cunoască că versurile aparţin lui Adrian Păunescu. Populaţia nemulţumită nu mai reclama C.C., ci trimitea memorii lui Adrian Păunescu şi revistei „Flacăra” (fapt recunoscut şi de N.C. Munteanu de la „Europa liberă”). Sesizarea era trimisă primilor secretari vizaţi, de unde revista urma să primească răspuns. În caz contrar sau de răspuns neconvingător, Adrian Păunescu trimite în anchetă jurnaliştii săi (care erau de marcă) şi, de cele mai multe ori se lasă cu sancţiuni şi chiar destituiri de primi secretari. Cu un curaj marca Adrian Păunescu, la revista „Flacăra” au fost preluaţi toţi gazetarii daţi afară de la alte publicaţii din diverse motive (etnice sau implicaţii în „meditaţia transcendentală”), astfel încât redacţia „Flacărei”, reunea cei mai vestiţi ziarişti (Em. Valeriu, O. Ştireanu, N. Cristache, Ov. Ioaniţoaia, D. Graur, Mircea Bunea, Oprea Georgescu, C. Dragomir, Aurelian Titu Dumitrescu, Radu G. Ţeposu, G. Stanca, Tudor Octavian, Ilie Purcaru, M. Pelin, N. Arsenie etc.).

În Cenaclul „Flacăra” au fost sărbătoriţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Gr. Vieru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Sabin Bălaşa, Tiberiu Olah, Fl. Pitiş, Silvia Popovici, E. Botta, E. Jebeleanu, E. Barbu, Eugen Simion, Ov. Paler, Dinu Săraru etc. I-a premiat pe Gh. Zamfir, L. Raicu, Anton Dumitriu, C. Noica, I. Mânzatu, Valeriu Popa, Tudor Gheorhe, N. Manolescu etc. În cenaclu se cântau cântece de M. Beniuc, dar şi de Radu Gyr, şi Nichifor Crainic, a vorbit despre Brătieni, despre mareşalul I. Antonescu şi monarhie, a recitat pentru prima dată în public Doina lui Eminescu (la Reghin, 13 noiembrie 1984).

În atari condiţii, era normal ( într-o normalitate a epocii totalitariste) ca Adrian Păunescu să suporte rigorile îndrăznelilor sale repetate. Între altele, împreună cu Marin Preda a intervenit direct la şeful statului de atunci, pentru ca acesta să nu reintroducă realismul socialist şi, apoi,  ca Marin Sorescu să nu fie exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat pentru participarea la „meditaţia transcendentală”( la care autorul Liliecilor n-a participat decât o singură dată şi n-a semnat niciun  document); a intervenit la Cornel Burtică pentru apariţia romanului Buna vestire de N. Breban, oprit de cenzură în urma reclamaţiei lui Titus Popovici etc. La 8 iulie 1985, Adrian Păunescu este destituit de la conducerea revistei „Flacăra” şi abia în toamna  aceluiaşi an este numit publicist comentator la „Contemporanul”, cu condiţia ca el să nu intre în redacţie. La 16 iunie 1985 i se interzice şi activitatea cenaclului, ne maifiind invitat la nicio emisiune radiotv. Abia în 1992 este invitat la TVR (de Iosif Sava, M. Tatulici, Marina Almăşan, Cătălin Ştefănescu), apoi la alte televiziuni particulare. Din 21 martie 1998, realizează la Antena 1 emisiunea de mare răsunet „Schimbul de noapte”, transformată în „O şansă pentru fiecare”, apoi „De vorbă cu Adrian Păunescu” şi „Meciul meciurilor” (reuşind să-l convingă pe „regele” Hagi să revină la naţionala de fotbal, învingând în meciul următor naţionala Ungariei). Realizează talk-show de succes şi la alte televiziuni („Tele 7 abc”, Pro TV, Realitatea TV.).

Tudor Nedelcea

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*