Renumita artistă Irina Loghin împlinește 80 de ani. Imagini inedite și destăinuirile artistei

Născută la 19 februarie 1939, în comuna Gura Vitioarei de lânga Vălenii Munte, una dintre cele mai îndrăgite interprete ale muzicii populare româneşti, aflată acum plină maturitate artistică, a cunoscut de mică dragostea pentru cântecul popular.

A avut o copilărie grea

Alături de mamă (Elena)

Venită pe lume in vremuri de război, a trecut prin multe necazuri, foamete, seceta dar, cu toate acestea, a avut o copilărie fericită. Provenind dintr-o familie cu teamă de Dumnezeu si dragoste de cântec, interpreta a știut să treacă cu capul sus peste toate necazurile, după cum relatează: “Nu am cum să ocolesc începuturile mele şi nu mi-e ruşine de ele. Tata plecase în război. Noi eram săraci. Nu aveam avere. Aveam doar ce era în jurul casei. Am prins foametea… Făcea mama o mămăligă cât putea să îşi dozeze mălaiul respectiv şi ne dădea cu porţia, să ne ajungă pentru toată ziua.

Mama cumpărase trei capre pentru că oile erau mai scumpe. Trăiam din acel lapte. Trebuia să le ducem la păscut, să avem grijă de ele. Cu timpul, caprele s-au mai înmulţit. La un moment dat, aveam vreo zece. Laptele acela, împreună cu porumbul ce se făcea în jumătatea de pogon din jurul casei, era alimentaţia de bază a familiei.

Alături de tată (Efrim)

Cea mai veche amintire o am din timpul bombardamentului. Într-o râpă, era o tranşee. Ne ascundeam cu toţii acolo. Toţi din cătunul nostru. Ca să ajungem acolo, oamenii făcuseră un fel de trepte. Destul de greu ajungeai până acolo. Aveam doar câţiva anişori… Tata ne-a trezit la trei noaptea să ne ducem acolo. Nu era plecat, încă, la război. Din cauza bombardamentului, din cauza fricii, a panicii, am început să plâng, să ţip. Tata mă ruga, mă implora să tac. Atunci mi-a dat tata prima palmă. „Vrei să ne audă duşmanul?” zicea el. După palmă, tata a devenit blând. M-a strâns în braţe, liniştindu-mă. Am aşteptat până s-a limpezit cerul şi avioanele au plecat. Alte amintiri cu tata le am de la reîntoarcerea sa din război, când voiau ruşii să îl ia prizonier. Se ascunsese sub o piatră, iar noi îi aduceam mâncare. La puțul din comună doi nemți, sau ruși, nu știu ce or fi fost, au murit în fața mea. Sigur că m-au marcat toate aceste evenimente.

Printre primele fotografii (anii 50)

Ne trezea mama cu noaptea în cap să ne ducem după lemne în pădure. Toată mâncarea şi încălzirea o făceam cu lemne. La ora aceea, trei-patru noaptea somnul era cel mai dulce. Ne duceam destul de departe, pentru că mai în faţă nu erau, erau luate deja. Uneori eram nevoiţi să urcăm până în vârf după lemne şi veneam cu ele în spate. Adevărate poveri. Până la ieşitul soarelui, ne duceam de 2-3 ori. Altă soluţie nu aveam. Simţeam că mamei îi era milă de noi, dar asta era situaţia. Însă, bine ne-a prins! Astăzi nimic nu mi se pare imposibil de făcut, nimic nu-mi pare greu. Dacă mă duc să sap, nu ştiu cine se poate ţine după mine. Nu mi-e ruşine să fac orice muncă, chiar dacă pe scenă sunt Irina Loghin. La mine în sat eram numită „topor de oase”. Am fost învăţată de mică cu munca. Nici acum nu m-aş da în lături. Torc cu plăcere, sap pământul… Orice! Şi la jug, dacă sunt pusă, trag.”

Debutul

Debutează în anul 1962 cu dificile cântece din folclorul Munteniei subcarpatice. În urma unui concurs, este admisă ca solistă a renumitului Ansamblu Ciocârlia din 250 de concurenți, împreună cu Maria Ciobanu, de către un juriu format din 12 specialiști: “Regula era să cântăm şi un solfegiu. Ia uite, vine de la ţară… „Unde ai învăţat tu să solfegiezi? Cunoşti notele?” m-au întrebat ei „Am învăţat la Văleni, pentru că mi-a plăcut foarte mult”. Cum să nu ştiu dacă eram în anul III la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti. „Care solfegiu îl alegi?” Am ales cel mai complicat solfegiu, unul cu iz chinezesc. Am intonat corect. „Da, e bine” au adăugat. Au ieşit după mine Gall şi Botez, care mi-au spus „Nu pleci nicăieri din Bucureşti! Dacă nu ai unde să dormi, rezolvăm la camera de oaspeţi.” Trebuia să fim prezenţi a doua zi pentru selecţia finală. Dar, pentru a doua zi, am rămas doar 6: Maria Ciobanu, eu, Dumitru Constantiniu, una din Moldova… A doua zi, n-am mai cântat. Ne-am prezentat toţi şi ne-au spus „Au fost alese Irina Loghin şi Maria Ciobanu!

Cel mai greu era învăţămăntul profesional. Asta însemna teorie, solfegii, istoria muzicii… Dădeam verificări în fiecare an, exact ca la Conservator şi dacă nu ştiai te aruncau afară, indiferent că erai Irina Loghin sau Maria Ciobanu, erai plăcută sau nu erai plăcută de public. Îţi desfăceau contractul de muncă dacă nu ştiai. Aici am învăţat adevărata muzică. Chiar dacă erai steaua-stelelor, te aruncau afară. Am rezistat la Ansamblu până s-a desfinţat. Şcoala Populară de Artă era cu 10 trepte mai jos decât ceea ce învăţam la Ciocârlia. Aici l-am avut profesor şi pe Gheorghe Zamfir timp de trei ani. În timpul liber eram prieteni, dar la catedră era foarte exigent şi nu făcea rabat de la calitate. Ce să mai vorbim… Avea la acea oră două licenţe. Am avut de învăţat multe de la el, de la Ansamblu, în general. Era un Ansamblu de mare prestigiu.”

Ascensiunea

“În primul an nu am avut acces la Radio. La unul din spectacolele noastre de la Casa de Cultură a venit marele dirijor George Vancu. M-a auzit cântând. După spectacol, la cabină, a venit şi mi-a vorbit “Domnişoară, uite aici telefonul meu. Sunt dirijor la Radio. Vii la noi pentru imprimare!” M-am dus. Mi-a ascultat aproape 10 melodii şi zice “Le imprimăm!”. Zic: “Maestre, trebuie să anunţ superiorii mei.” zic eu. „Nu, nu! Mă descurc eu cu asta.” adaugă el. În mod normal, trebuia să dau raport pentru această îndrăzneală, ca la armată. După ce s-au dat pe post, a urmat o explozie de popularitate.

Cei de la Ansamblu au tăbărât pe mine ca fiarele.”Vai, vai…” M-au băgat în comisie, că de ce am făcut imprimări fără acordul lor: “Chiar puteți să mă dați afară că-mi este indiferent”. Eram încolţită de invidia colegilor. Toată opoziţia lor, era, însă, tardivă. Explozia se produsese. Nu se mai putea da înapoi. În nici două luni de zile devenisem foarte cunoscută pe plan naţional. Eram difuzată foarte des. Nu zic că la Ansamblu nu am învăţat multe, dar adevărata consacrare a început cu Radio-ul. De aceea, în memoria marelui dirijor şi om de omenie, George Vancu, aduc tot respectul şi recunoştinţa mea. Totdeauna i-am păstrat un respect deosebit. Şi, în continuare, numai cu el am făcut imprimările. Am primit, în scurt timp, mii de scrisori din toate colţurile ţării şi de la Ion Dolănescu, care nu se lansase încă, dar era un admirator al meu.

Benone era un băiat petrecăreț, simpatic, deștept. La noi, toamna, când ne duceam la clacă, la depănuşat sau sfărâmat porumb, improvizam singuri dialoguri din cântecele luate din folclor. Cele mai multe erau improvizate dintr-o temă cunoscută – cătănia. Într-o zi, i-am spus lui Benone să cântăm pe scenă asemenea dialoguri. Primul spectacol a fost la Olteniţa, la o casă de cultură nouă. Atunci s-a ivit o colaborare cu orchestra de muzică populară Roşiorii de Vede. A fost prima dată când am cântat dialogat. Am cântat Eu ți-am iubit ochii tăi, Cine bate seara, la fereastra mea, Dă-mi mândruțo gura ta… Ce să vă spun? A fost delir în sală. Cei de la Ansamblu la început şovăiau, spunând că nu ştiu cât e de autentic, cum o să fie primit de marele public. Eu, care totdeauna mi-a plăcut să mă zbat pentru ideile bune, sau care consideram eu că sunt bune, am sărit cu argumente solide, zicând că aşa ceva se cântă la noi în sat şi că sunt foarte îndrăgite. Totuşi, la Ansamblu nu ne-a dat voie să le cântăm. Dialogurile s-au impus, ajungând abia în 1969 la Televiziune şi mai târziu în Electrecord. După noi au urmat și alte cupluri.”

Viața familială

“Tocmai se întorsese Benone de la Festivalul de folclor ce s-a desfăşurat la Helsinki. Zice “Irina, hai să mergem la strandul M.A.I. din Floreasca. Mă întalnesc acolo cu nişte sportivi pe care i-am văzut la Helsinki”. Atunci mi l-a prezentat pe Ion Cernea, care mai târziu mi-a devenit soţ şi tatăl celor doi copii ai mei, Irinuca şi Ciprian.

Cernea făcea parte dintr-un grup de băieţi şi fete cu care Benone era prieten. Într-un Ajun de An Nou, a reuşit ca insistenţele sale să fie mai puternice decât rezerva mea şi asta s-a transformat într-o prietenie, mai apoi în căsătorie. Oricum, căsătoria mi-a dat o mare calitate, mi-a dat calitatea de mamă. Nimic în lumea asta nu e mai sfânt decât fericirea unei femei de a deveni mamă. Am doi copii minunaţi, Irinuca şi Ciprian. I-am avut destul de târziu şi de aceea, poate, sunt legată aşa sufleteşte de ei. Îmi doresc să se realizeze în viaţă, să-mi asculte sfaturile, aşa cum şi eu am purtat prin viaţă sfaturile părinţilor mei… I-am dorit mult, i-am avut târziu şi mă bucur că prin ei îmi împlinesc mai bine viaţa. Îmi doresc mult să nu uite că le sunt foarte apropiată, nu numai mamă, ci şi prietenă.

Îmi iubesc copiii, mai rău ca o leoaică. Sunt viaţa, sufletul şi inima mea. Irinuca este o scumpă. Parcă aş fi comandat-o. În plus, ca om…Irinuca îmi moşteneşte sensibilitatea, bunul simţ. Este de o fineţe extraordinară. Nu am căutat să influenţez lucrurile, la şcoală, sau în alte locuri, prin ipostaza mea de… Irina Loghin. Din contră, am evitat cât s-a putut şcoala, pentru a primi note după meritul lor.”

Interdicția

“Până în urmă cu 30 de ani, a fost perioada mea de interdicţie, perioada în care n-aveam voie să apar la Radio, Tv sau Electrecord. A fost o perioadă critică, aş putea spune, pentru biografia mea. Iată ce ştiu despre începutul acestei perioade…

M-a vizitat unul din securiştii Elenei Ceauşescu, pe care îl cunoşteam şi care mă aprecia foarte mult. Avusesem un spectacol la Neptun, un spectacol de mare succes, cu lume multă. Primisem o cantitate impresionantă de flori, încât trebuia să le duc cu o furgonetă. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci, la ieşirea din spectacol, să treacă pe-acolo Elena Ceauşescu. Văzând atâtea flori, a rămas şocată şi l-a întrebat pe securist „Ce-i cu atâtea flori aici?” Securistul, care, după cum am spus mă cunoştea bine, îi răspunde „Ştiţi, tovarăşă, Irina Loghin a dat un spectacol şi a avut un mare succes!” „Bine, bine” – a replicat ea – „Dar atâtea flori?” … „O simpatizează, o iubeşte poporul!” – fu răspunsul păzitorului ei. Geloasă la nebunie pe acest succes al meu, pentru că, trebuie să o spunem, nu suporta ca cineva să se bucure de vreun succes care ar fi putut într-un fel sau altul s-o eclipseze, a exclamat cu răutate: “Ia să mă ocup eu puţin şi de Irina Loghin asta!” Acest securist m-a făcut atentă, spunându-mi „Fiţi atentă că vă paşte un mare pericol! Să fiţi foarte atentă! Rugaţi-i pe cei de la Radio şi Televiziune să nu vă mai dea o perioadă. Ar fi bine să întrerupeţi şi spectacolele. Vă spun prieteneşte – i-aţi căzut rău şi ce-i intră în cap nu renunţă!”

M-am pus pe griji, într-adevăr, dar nu-mi venea să cred… Era pe la începutul anilor 80. La aproximativ o lună de la discuţia mea cu securistul, am avut un spectacol la Vaslui, cu Orchestra Doina Moldovei din Iaşi. Începuse spectacolul. Noi am fost puţin întarziaţi pentru că am venit cu maşina din Bucureşti. Intraseră ceilalţi solişti, urmând să intru eu. La ieşirea din maşină, m-a întampinat şeful Securităţii de acolo şi, cu lacrimi în ochi, mi s-a adresat „Tovarăşă Loghin, vă rog să părăsiţi locul, nu aveţi voie să intraţi în spectacol!”. „Cum se poate? Publicul mă aşteaptă, au dat bani pe bilet” – am replicat eu. „Nu mă faceţi să recurg la măsura nr.2”. Nu ştiu ce a mai spus, pentru că nu mai eram bună de nimic.

O teamă am avut în mine, dar nu atâta pentru mine, cât pentru copii, pentru că erau mici. Şi acea teamă creştea pe măsură ce trecea timpul. În acea perioadă, m-am ocupat mai mult de copii. Încercam să scap la câte un spectacol la Timişoara, la Cluj, dar, nu mă primeau… „N-are ce căuta în spectacol!”

80 de ani de viață, 60 de ani de cântec

“În cei peste 60 de ani de scenă am întâlnit destule cazuri penibile. M-a durut de fiecare dată, dar, de fiecare dată am înţeles că trebuie să ierţi, să-l pui pe fiecare la locul lui, să-l înţelegi la nivelul lui de existenţă, de înţelegere. Trebuie să ştii să treci peste acel gust amar ce îţi pătrunde în suflet. Atunci suferi mai mult, când omul nu te înţelege. Dacă încerci să le explici, zic: „A, Irina Loghin se dă mare”.

Eram în staţiunea Govora. Voiam să mai fac o pauză de câteva zile, fiindcă mă simţeam obosită. Doctorul chiar îmi spusese să mai fac o pauză şi cu vocea. Pentru asta, nu voiam să se ştie că sunt în staţiune. Mi-am pus un batic în cap, mă rog. De obicei luam mâncarea în cameră. Mai eram acolo cu o cunoştinţă. Totuşi, într-o zi , am hotărât să ies… La o masă apropiată de noi erau doi bărbaţi destul de bine îmbrăcaţi, puţin afumaţi. Zice unul către celălalt: „Ai aflat că în staţiune e Irina Loghin?” „Da, mă – răspunde celălalt – , dar face pe simandicoasa. Nici la masă nu vrea să vină. Chiar că face pe simandicoasa. Am văzut-o la o nuntă, odată, era chioară de beată şi dădea cu şutul în fund la ţigani”. Eu, care în viaţa mea nu am fumat, nu am băut, nu beau cafea, simţeam că, la un moment dat, fierb în mine. Nu am putut rezista, m-am ridicat frumos de la masă, m-am aşezat la masa lor şi le-am vorbit: „V-am auzit discutând despre Irina Loghin” . S-au uitat la mine şi nu m-au recunoscut pe moment. „Da”, zice unul. „Domnule – zic – de unde o cunoşti dumneata pe Irina Loghin?”. În clipa aceea, s-a uitat mai bine la mine, s-a făcut roşu ca un rac fiert. Cred că au fost momente penibile pentru el mai ales. „Cea din faţa dumitale – adaug eu – este tocmai Irina Loghin care de când a făcut-o măiculiţa sa nu a băut. Când m-ai văzut dumneata pe mine beată, dând cu şutul în fund la orchestranţi?” A înţepenit cu totul. Într-un târziu n-a spus decât: „Îmi cer iertare” Atât a zis. Măcar a avut bunul simţ să rostească aceste cuvinte. Într-un fel, îmi era milă de starea penibilă în care se afla. Şi nu e singurul caz …

 

E frumoasă viaţa de artist, dar numai cel ce o trăieşte cu adevărat îşi poate da seama că pretinde multe sacrificii. Viaţa e grea, în general, iar când vrei să laşi ceva în urma ta eforturile sunt greu de pus în cuvinte. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus până aici. Copiii îmi sunt mari… Sunt la vârsta când pot deosebi aurul de ce sclipeşte galben. Viaţa este cum este, suntem datori să o trăim. Şi, eu n-aş mai vrea să se întoarcă roata. Cine citeşte acestea, poate trage singur concluziile.”

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*