Drum lin spre veșnicie, Nicolae A. Andrei

La mormântul mentorului său, Aron Pumnul (a cărui casă din Cernăuți stă să se prăbușească, în dezinteresul culturnicilor români), Eminescu a exclamat: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină”!. Păstrând proporțiile, Oltenia și întreaga intelectualitate cu adevărat românească trebuie să poarte haine cernite în sens metaforic, în adâncul sufletului lor, pentru trecerea din lumea noastră la cea celestă, veșnică, în somn la 3 decembrie 2020, în București a profesorului emerit Nicolae A. Andrei, fratele cel mare al ilustrului diplomat și memorialist, Ștefan Andrei.

S-a născut în satul Livezi, comuna Podari (unde-și au sorgintea Tudor Gheorghe și acad. Marcu Botzan) la 28 august 1924, în familia de muncitori ceferiști Alexandru și Florica (n. Negoioasa). A urmat școala elementară în comuna natală (1931-1936), Școala Normală de Învățători „Ștefan Velovan” din Craiova (1936-1944) și Facultatea de Limbă Română și Istorie a Universității din București (1955-1960). A fost învățător în Podari (1945-1949), șeful Secției de Învățători și Cultură, plasa Craiova (1949-1950), inspector pedagogic la Sfatul Popular Oltenia (1950-1957), șef al Secției de învățământ și cultură a regiunii Oltenia (1957-1959), profesor la Școala generală nr. 7 din Craiova (1959-1961) și director al Liceului „N. Bălcescu” din Craiova (1961-1987). A debutat în „Tribuna învățământului” (1948) și a colaborat la „Ramuri”, „Lamura”, „Cuvânt și suflet oltenesc”, „Mozaicul”, „Mitropolia Oltenia”, „Revista de pedagogie” etc.

A slujit cu pricepere, pasiune, credință și profesionalism învățământul românesc timp de 42 de ani, drept pentru care a primit onoranta distincție de profesor emerit, înnobilat cu titlul de cetățean de onoare al municipiului Craiova, onorat cu numeroase diplome și medalii.

Deși, paradoxal, Nicolae A. Andrei nu are cărți exclusiv de istorie literară, preocupările sale de literatură sunt evidente și ele se regăsesc în studii generale de istorie a culturii. În 1907 în Oltenia (1984) un capitol privește reflectarea acestui eveniment istoric în creația Elenei Farago, N. Iorga, N. Vulovici, C. Șaban-Făgețel, D. Tomescu, N. Burlănescu-Alin. Aceeași temă este abordată și în Oltenia la 1877, evocați fiind Al. Macedonski, N. Vulovici, Virgil Carianopol, Ilarie Hinoveanu, Petre Gigea, R. Cojocaru, Gr. Grandea, I.D. Sîrbu, scriitori care au avut un sentiment acut al istoriei. Tratatul de Istoria cărții, presei și tiparului în Oltenia (1994) îmbogățește și revizuiește informația deja cunoscută despre cultura olteană într-o jumătate de mileniu (sec. XIV-XX), reliefează rolul unor reviste de prestigiu: „Revista olteană”, „Ramuri”, „Arhivele Olteniei”, „Năzuința”, „Meridian”, „Scrisul Românesc”, în care au publicat Traian Demetrescu, I. Agârbiceanu, V. Eftimiu, El. Farago, L. Rebreanu, T. Arghezi, L. Blaga, E. Gârleanu, N. Iorga, O. Goga, I. Pillat, Tudor Vianu etc. Este o sinteză cuprinzătoare „singura de acest fel pe o zonă istorico-geografică importantă a țării cu mari și apreciate contribuții la istoria culturii românești”( Al. Piru). Urmează o serie de lucrări care depășesc sfera interesului local și în care sunt reconstituite, cu talent de povestitor, biografii exemplare, destine tragice, intrate în conștiința posterității. În Biografii triste (1999) sunt evocați Antim Ivireanu, V. Cârlova, Savin Constant, Nichifor Crainic, Traian Demetrescu, El. Farago, Iulia Hasdeu, N. Iorga, Gib I. Mihăilescu, N. Milcu, I.D. Sârbu, El. Văcărescu. Sub titlul metaforic, Voievozi ai spiritului (2000), Nicolae A. Andrei dedică medalioane unor scriitori, membrii ai Academiei Române: Marcu Botzan, Al. Balaci, D. Caracostea, Șerban Cioculescu, N.M. Condeescu, Al. Dima, Petru Dumitru, Mihnea Gheorghiu, Titu Maiorescu, Al. Marcu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, D.R. Popescu, Marin Sorescu, G. Uscătescu, Nestor Vornicescu. Evocați sentimental, dar cu obiectivitate (vădită fiind erudiția sa sunt: E. Carada, N. Cartojan, Vintilă Ciocâlteu, D. Ciurezu, I. Dongorozi, M. Drumeș, C. Șaban-Făgețel, Gr. Grandea, Tiberiu Iliescu, Haralamb Lecca, Antim Pann, V. Papilian, Al. Piru, C. Voiculescu etc., în vol. Memoria inimii (2006). Cu aceleași sentimente empatice sunt evocate biografiile unor scriitori cu sfârșit tragic, dar exemplar, în Biografii înlăcrimate (2010). Sunt reluate și completate biografiile incluse în volume anterioare, la care adaugă pe N. Labiș, Alexie Mateevici, V. Militaru, Al. Odobescu, Lazăr Șăineanu, Pan M. Vizirescu, V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu.

Să notăm și alte cărți cu impact în cunoașterea istoriei naționale: Revoluția de la 1848 în Dolj (1978), Ioan Maiorescu (2003) și mai ales din domeniul pedagogiei și istoriei unor licee craiovene („N. Bălcescu”, „Elena Cuza”, „Ștefan Velovan”), monografii privind Istoria învățământului din Oltenia, vol. 1-3 (1977-1988), Istoria învățământului din Craiova, vol. 1-2 (2005), îndreptățindu-l pe acad. Petre Vancea să mărturisească: „Acesta este vrednic urmaș al precursorilor săi care și-au zidit numele în acest vechi edificiu de cultură [Liceul „N. Bălcescu”]. Dragostea sinceră și admirația sa față de trecut merită toată lauda”.

Un principe al Olteniei”, „pricipele cărturarilor” (l-a numit diplomatul și scriitorul C. Lupeanu); „cunoscut și prețuit cercetător științific, autor al unor lucrări de referință”, scrie Gh. Părnuță, colaboratorul său; „Sărbătorim astăzi [la 90 de ani] un Om al urbei noastre, un profesor din elita profesorilor Craiovei […] un Om care ne-a dat zeci de cărți de importanță documentară și istorică, un Om care rămâne, pentru totdeauna, Om de valoare al urbei noastre și nu numai”, notează graficianul Gabriel Bratu; „director de talie europeană” (Al. Mironov) sunt doar câteva caracterizări succinte ale celor care l-au cunoscut.

La împlinirea a nouă decenii de viață, Nicolae A. Andrei mărturisea: „90 de ani. Și un singur gând: să-mbătrânesc demn și frumos în zilele pe care le mai am de trăit”.  Sau „Trebuie să  trăiești bătrânețea pentru a o cunoaște”. A trăit în demnitate și respect, dar și în „chin și durere”, căci, se întreba dureros: „Poate există, pentru un părinte, o durere mai mare decât aceea de a fi martor la moartea (în chinuri groaznice) propriului copil?” E vorba de fiul său, Dan, inginer și funcționar ONU, părăsindu-l la 60 de ani, urmat de soție, după o căsnicie de 63 ani. Apoi, „iarăși durere, cumplită durere”: moartea fratelui său, Ștefan Andrei, în septembrie 2014, măcinat de loviturile nedrepte de după 1989. I-au rămas Laura, fiica, profesoară de matematică, 5 nepoți și 8 strănepoți și… pe noi toți ne-a onorat cu prietenia și prețuirea sa, elevi, colegi, prieteni, rugându-l ca de Sus să ne vegheze și să împlinească urarea fiicei Anei Maria Păunescu, Alexandra Păunescu-Șerban (la numai 3 ani): „Doamne românește-i pe români!”.

După decesul soției sale, singurătatea părea să-l stăpânească. Pasul era mai apăsat, cuvântul mai plin de înțelepciune. Apoi, a venit tragedia fiului său. Nu cred că este o pedeapsă mai mare pentru un părinte decât să-și îngroape propriul său fiu. Ne-am întâlnit și în aceste cumplite împrejurări. Îmi era greu și să-i zic „condoleanțe”. Era un Iov al zilelor noastre, care a suportat, cu greu destinul  potrivnic. Durerea şi-a transformat-o în iubirea de oameni, în cercetare. Aflu cu nesurprindere că la 90 de ani a scris o nouă carte. „Nea Tudore, am o carte pe care trebuie să ţi-o dau”, îmi spunea la telefon. În această carte, pledează pentru celebrul liceu/colegiu craiovean, pe care ilustrul profesor eminent şi director l-a slujit cu smerenie, să fie numit Colegiul „N. Bălcescu-Carol I”, nume purtate alternativ de-alungul vremii.

Multe se pot spune despre dascălul Nicolae A. Andrei. La apariţia Legii Patrimoniului Naţional Cultural, aveam obligaţia, ca director al Bibliotecii Județene Dolj, ca fondul de carte de patrimoniu al celebrei biblioteci a Colegiului „N. Bălcescu” să-l preluăm la Biblioteca judeţeană. Ca un leu a apărat averea liceului. Şi avea dreptate. Am făcut un memoriu Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste în care explicam că acele cărţi patrimoniale sunt excelent păstrate de peste un secol, că preluarea şi aplicarea unei noi ştampile dăuna cărţilor. Şi acolo au rămas şi se păstrează şi azi, Legea Patrimoniului, absolut necesară, aplicându-se în spiritul și nu în litera ei.

Se ştie că la celebrul (pe atunci) Liceul „N. Bălcescu” intrau, în genere, elevii dotaţi, dar şi ai unor politicieni. Fata unui fost prim secretar de judeţ crea unele probleme, bazându-se pe autoritatea tatăl său. Dar, în faţa directorului Nicolae A. Andrei n-a avut nicio şansă: toţi copiii erau egali în faţa regulamentului şcolar.

Era foarte mândru de activitatea diplomatică a fratelui său, celebrul Ştefan Andrei. L-a durut foarte mult arestarea abuzivă a fratelui său, după  1990. „Al meu frate, îmi spunea mereu, n-are nicio vină”; Iar după ieşirea din puşcărie, se întreba de ce nu este „exploatat” Ştefan Andrei în domeniul diplomaţiei şi al relaţiilor internaţionale. Doar, ministrul Adrian Cioroianu l-a onorat și prețuit. „Nenea”, cum îi zicea Ştefan Andrei, avea o atitudine aproape paternă, au fost ca doi fraţi siamezi, în sensul metaforic al cuvântului.

Am colaborat excelent cu Nicolae A. Andrei în cadrul Fundaţiei „Scrisul Românesc”; împreună (şi cu alţi colaboratori: Petre Gigea, Barbu Bohoreanu, Al. Manda, Gabriel Bratu, Paul Rezeanu, Lari Ştefănescu etc.) am dezvelit peste 70 de plăci memoriale, am organizat simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, am dat nume la străzi; am fost, cu alte cuvinte, acolo unde Cetatea ne chema.

M-am bucurat, în primul rând, că am fost contemporanul unui model, unui profesor emerit și cercetător științific autentic deopotrivă, născut și plămădit în curata și sfânta tradiție românească; un om care a demonstrat sieși și altora că, indiferent de condiția socială a părinților, poți reuși în viață, în societate, doar prin muncă, disciplină, respectul valorilor, într-un cuvânt, prin meritocrație. Și nu e singurul în familia sa: fratele său mai mic, Ștefan Andrei (care a câștigat un concurs de creație literară, după N. Labiș), a plecat din Livezii Podarului și a făcut cunoscută lumii întregi țara sa sfântă, România.

În al doilea rând, mă bucur că la nonagenara vârstă au venit să-i ureze toate cele oficialitățile locale (ec. Ion Prioteasa, președintele Consiliului Județean Dolj), personalități în majoritate formate la acest liceu (Al. Mironov, Gabriel Bratu, N. Panea, Daniela Nedelcuț, Gabriela Rusu-Păsărin, Al. Manda, Toma Rădulescu, Emil Boroghină C. Lupeanu, Barbu Bohoreanu, Petre Gigea,-Gorun, Liviu Jianu, Louis Funar, Tiberiu Pleniceanu, Viorica Ioviță, Mihaela Albu, Alin Teodorescu, Val. Berezovski, Dan Lupescu etc.

Profesorul Nicolae A. Andrei a condus cu fermitate și exigență, dar întotdeauna cu dragoste, Liceul/Colegiul „Nicolae Bălcescu”, căruia i-a scris și monografia (în mai multe ediții). De altfel, domnia sa este recunoscut ca cel mai bun specialist în cel puțin două domenii importante: în Istoria învățământului din Oltenia și în Istoria cărții, presei și tiparului din Oltenia. Și un fapt mai puțin cunoscut: în perioada stalinistă, tatăl celebrului actor Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, fiind deținut politic, profesorul Nicolae A. Andrei i-a meditat gratuit copiii acestuia, fapt mărturisit de nea Ilie în vol. De sub tăvălug, volum editat și prefațat de mine la Fundația Scrisul românesc, în 2004.

Ca vicepreședinte al Fundației „Scrisul Românesc”, prof. Nicolae A. Andrei a participat activ la organizarea de simpozioane științifice, a celor 75 de ani de la înființarea Editurii Scrisul Românesc”, la dezvelirea celor peste 70 de plăci memoriale în Craiova, care să amintească de marile personalități locale și cele naționale în trecere prin Cetatea banilor: Eminescu, Rebreanu, Coșbuc, Gârleanu, Radu Gyr, Regele Carol I, Cuza Vodă, Tudor Vladimirescu, Ion și Titu Maiorescu etc., etc.

Profesorul Nicolae A. Andrei a fost și este foarte activ în scormonirea arhivelor și bibliotecilor, în scoaterea la iveală a noi amănunte (unele tragice) din biografia unor personalități. Când îl sunam dimineața, pe la orele 8:30, distinsa sa Doamnă, trecută la cele veșnice, îmi răspundea la telefon: „a plecat la serviciu”. Și avea peste 85 de ani! (la fel mi s-a întâmplat și cu Doamna domnului academician C. Bălăceanu-Stolnici).

A fost și este un om bun, iubit de foștii săi elevi, deveniți peste timp profesioniști autentici în domeniile lor. Nu întâmplător o doamnă profesor universitar îi zice și acum când îl întâlnește: „sărut-mâna!”. Este o formă de respect și evlavie pe care o datorăm toți – fie că i-au fost elevi, fie că au fost înnobilați cu prietenia sa – omului cetății, căruia – ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu – trebuiau să poarte un nume și, de aceea, i s-a zis simplu: NICOLAE A. ANDREI. 

Tudor Nedelcea

P.S. Nicolae A. Andrei a fost înhumat  sâmbătă, 5 decembrie 2020 (în preziua sărbătoririi Sf. Nicolae) la Cimitirul craiovean Ungureni, slujba fiind oficiată de preotul paroh I. Drăgușin, în frunte cu un sobor de preoți. Anterior, din inițiativa preotului prof. Angel Cristian Stăiculescu (actualul director al Colegiului „Carol I ”) și a prof. dr. Ionuț Pătularu (directorul Seminarului Teologic Mofleni), corpul neînsuflețit a poposit pentru o oră în incinta colegiului păstorit altădată de cel plecat dintre noi. După o slujbă religioasă, rapsodul popular Ion Crețeanu a susținut un scurt concert de circumstanță.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*