Duhul creştinesc al Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi momentul când a fost să se înalţe la cer!

«Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut» (Ps. 1, 1)

Cu sprijinul şi prin bunăvoinţa Excelenţei sale, Dr. Bogdan Cuza, strănepotul Domnitorului Alexandru Ioan CUZA, am beneficiat de aceste materiale excepţionale pe care le dăruiesc la rândul meu oamenilor cu mare credinţă şi cu spirit patriotic întemeiat, pentru ca ele să ne lumineze mintea şi sufletul cu aureola sfinţeniei nemuritoare! Să spunem că până în ultima zi a domniei și a vieții sale, Ștefan cel Mare şi Sfânt a ținut sabia în mână, iar cronicarul Grigore Ureche spune că a murit într-o zi de Marți, la 2 Iulie 1504, în scaunul său domnesc de la Suceava, după ce a domnit 47 de ani, două luni și trei săptămâni, și a înălțat 44 de mănăstiri și biserici în toată Moldova, încât pe vremea aceea, un duh Creștinesc de sfințenie plutea peste tot pământul cel binecuvântat al Moldovei. Domnitorul Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit și l-a «cinstit» ca fiind bun, mare și sfânt pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, păstrează o amintire vie, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători! Voievodul a fost canonizat şi considerat Sfânt pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit pentru mântuirea a mii şi chiar milioane de suflete, de-a lungul veacurilor. S-a dovedit întotdeauna, fiul binecredincioșilor creștini, părinţii săi: Voievodul Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Prin educaţie aleasă, încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și credința strămoșească, iar urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

«Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești»!

Pe Câmpia «Dreptății» a fost întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457, iar în acel moment înălţător, întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: «Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești»! Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri, pentru că în toate câte le făcea, arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu o nețărmurită dragoste părintească. Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și-a pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și cu mare iscusință desăvârșită împotriva dușmanilor țării și ai credinței creştine! Istoria consemnează faptul că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu doar pentru sine, ci, pentru țara și credința întregului popor şi el aducea mulțumiri și laudă Lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind, pentru mulți, un mare dascăl al pocăinței și un exemplu de fidelitate faţă de Atotputernicul Dumnezeu! Ilustrul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creștinătăți, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creștini ai Europei, iar prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, Domnitorul adresa următorul îndemn: ,,Prealuminaților, preaputernicilor și aleșilor domni a toată creștinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ștefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea. De aceea, facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății și i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna mai, cu capul său și cu toată oștirea sa împotriva noastră și să supuie țara noastră care e o parte creștinească și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătății până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru! Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiți gata fără întârziere”, au fost cuvintele marelui Voievod! Pe bună dreptate, Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și cu tătarii, dar, a fost și un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.

,,Nu plângeți! Dumnezeu Tatăl să vă aibă în sfânta Sa pază”!

Ștefan cel Mare şi Sfânt a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind, prin aceasta, conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, a înnoit și a înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea «Zografu». Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului, motiv pentru care poporul însuşi l-a cinstit numindu-l «cel Sfânt», Voievodul având sfinţenia în sufletul să mare! De aceea, pentru faptele sale creștinești, Dumnezeu Tatăl cu mare semn l-a însemnat, căci, ca unui adevărat sfânt, lui mai dinainte i s-a arătat ziua și ceasul morții. Într-o dimineață senină, în a doua zi a lunii lui Cuptor, pe când se îngâna ziua cu noaptea, Ștefan chemă lângă patul său pe soția sa, doamna Voichița, pe Bogdan, domnul cel nou, pe mitropoliți si pe vlădici, pe boieri și pe curteni. Bolnavul se ridică singur de pe pat și porni încet spre tronul domnesc, care era alături. Își puse singur coroana pe cap, prinse sceptrul în mână ca în vremurile lui de mărire si, așezându-se în scaunul domnesc, ridică ochii săi albaștri înlăcrimați si grăi:,,Bucurați-vă! Iată îngerul Domnului și Dumnezeului meu m-a vestit că peste trei ceasuri trebuie să vă părăsesc! M-am urcat iarăși pe scaunul Domniei, ca să vă dau binecuvântarea pentru despărțire”! Și pentru ca toți începură să plângă, Domnitorul Ștefan le zise: ,,Nu plângeți. Mergeți și vestiți poporul că toate durerile mi-au trecut. Peste trei ceasuri nu voi mai fi între ai mei. Nu plângeți! Dumnezeu Tatăl să vă aibă în sfânta Sa pază”! Multe lacrimi fierbinți curgeau din ochii tuturor, iar el zâmbea fericit și faţa lui strălucea ca soarele. După trei ceasuri, cel care fusese fala Moldovei, scutul și nădejdea creștinătății, închise ochii liniștit și împăcat. Buciumașul primi semn să sune din bucium ca să vestească poporul că prorocirea Sfântului Voievod s-a împlinit întocmai. Începu să bată iarăși clopotul cel mare de la Sfânta Mitropolie, iar, după el începură să «plângă» în glasuri de aramă mii și mii de clopote de la toate bisericile și doliu greu se întinse de la munte pâna la mare. În toate mănăstirile se ținură priveghiuri și se citiră rugăciunile prohodului întru pomenirea Domnitorului! Zilele se strecurară in jale multă și în răsunătorul «bocet» al clopotelor. Pe urmă se întinse alaiul mare de preoți, de oșteni, de boieri și de popor, iar Vodă, înveștmântat ca în vremile măririi, cu coroana pe cap, cu sabia și buzduganul alături, fu ridicat pe năsălie de boierii mari, clerul își înălţă glasul și porniră. Muzicile ostășești prinseră a suna, și când ieși alaiul din cetate se umplură câmpiile de mulțime. Călăreții își duceau în pas caii, iar armele, care alte dăți se înalțaseră cu fală, acum erau îndreptate spre pamântul în care și voievodul lor cobora. Merseră multă vreme prin arșița lui iulie de la Suceava spre Putna, şi a fost o adâncă zguduire în inimi când corpul marelui Ștefan cel Mare şi Sfânt fu coborât în bolta de piatră. Și a fost atât de sfâșietoare jalea, încât niciodată până atunci și nici de atunci până astăzi pe pământul Moldovei o durere ca aceea nu s-a mai pomenit! (VA URMA)

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*