Dumnezeu apare în «fire îndoită», numai pentru cel care se îndoieşte de sine, dar pentru omul care arată o credinţă neîndoielnică, El Este Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa!

În Duminica a 2-a după Sfintele Paşti (a Sf.Apostol Toma); Ap. Fapte 5, 12-20; Ev. Ioan 20, 19-31, după ce am pregustat din binecuvântatele Sărbători pascale şi ne-am primenit respiraţia sufletului şi ochii inimii în stropii de rouă ai cântărilor din dimineţile strălucitoare ale Săptămânii Luminate, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin citirea Sfintei Evanghelii şi a paginilor grăitoare în care este prezentat modul cum a decurs întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat şi Sf. Apostol Toma, vom înţelege ceea ce înseamnă puterea biruitoare a credinţei în Dumnezeu, astfel că în cea de-a 8-a zi de după Sfânta Înviere, când Domnul Se arată Apostolului Toma, acesta n-a putut să accepte cu uşurinţă adevărul Învierii, mărturisit de către ceilalţi ucenici care în ziua de Paşti Îl văzuseră pe Domnul Cel Înviat, iar, când Iisus Mântuitorul şi Dumnezeul nostru apare din nou în «foişorul de sus» de pe Sion, pentru a Se arăta la toţi Apostolii Săi, atunci îi îngăduie lui Toma să-I pipăie rănile spre a se convinge de adevărul Învierii. Desigur, în acest fel, credinţa se dovedeşte un balsam pentru viaţa noastră sufletească, aşa cum este rădăcina unui pom, deoarece, numai prin rădăcinile credinţei neabătute şi neîndoielnice îşi soarbe pomul fiinţei noastre hrana spirituală, pentru a da rodul cel bogat de bună şi creştinească vieţuire. Pentru că întotdeauna, prin credinţă, ne aflăm sănătatea mult dorită şi ne eliberăm de psihoza fricii pandemice, apropiindu-ne în modul cel mai desăvârşit de Iisus Hristos Cel Înviat, ceea ce înseamnă că întotdeauna, credinţa, dacă nu are fapte, e moartă, deoarece, cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire! În acest fel procedează şi Sfântul Apostol Toma, fiindcă, recunoaşterea Învierii şi a Dumnezeirii Lui Hristos, nu o face doar prin cuvânt, ci şi prin faptă, iar, după ce rosteşte cu sinceritate: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!», va merge să propovăduiască pe Domnul Înviat la alte popoare, până India, mai ales că pretutindeni unde predica, el îndepărta idolii acelor popoare şi convertea la picioarele Crucii nenumăraţi oameni. În cele din urmă, cu mult curaj şi-a pecetluit credinţa şi slujirea cu martiriu, deoarece, fiind străpuns cu suliţa şi-a dat sufletul său credincios în mâinile Dumnezeului Celui Înviat pentru veşnicie, pentru a ne învăţa şi pe noi, cei de astăzi şi cei de mâine, cu aceeaşi tărie, că trebuie să credem în Învierea şi în divinitatea Mântuitorului nostru. Ca o sinteză, trebuie să spunem că adevărată credinţă are numai acela care este gata să piardă toate cele pământeşti şi chiar să moară, din iubire pentru Hristos, Biruitorul morţii, fiindcă Dumnezeu apare în «fire îndoită», numai pentru cel care se îndoieşte de sine, dar pentru omul care arată o credinţă neîndoielnică, Domnul Este Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa!

«A zis lui Toma: ,,Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios!”».

Aşadar, nefiind şi Toma de faţă la prima întâlnire a Domnuli Cel Înviat cu Apostolii, ucenicii Săi, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: «Tomo, am văzut pe Domnul înviat!», iar el, pentru o clipă fiind răscolit de o memorie sfântă, legată de petrecerea împreună cu Iisus a celor trei ani şi ceva, rememorarea cuvintelor Lui şi a durerii Lui din grădina Ghetsimani, deodată se cutremură şi întreabă: «Cum L-aţi văzut?!» «Viu!», iar, aici, vedem cum lucrează în el, în chip firesc, mintea omului, în chemarea ei de a judeca, pentru că L-a urmat în trup şi L-a văzut răstignit, iar, acum e viu, e Acelaşi Dumnezeu! Iar, pentru o dovadă a identităţii între Hristos Cel ce a petrecut trupeşte, Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel ce acum e înviat, el zice: «De nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!», şi nu a crezut iniţial, de aceea, ne spune Biserica: «O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Invierii!» măsurată în puterea credinţei. Aşadar, după opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deci, parcă simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După cele opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. Atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a învierii. Acum şi Toma era cu dânşii, iar, când a venit Iisus Hristos, chiar dacă uşile erau încuiate, El vine în mijloc şi le grăieşte: ,,Pace vouă!”, iar, apoi se adresează celui ce se îndoise: ,,Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea! Şi nu fi necredincios, ci credincios”, pentru că vom auzi în cântarea Bisericii, atât de clar: «Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrezând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai întărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâinilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dumnezeu şi nici numai om, şi a grăit: Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Pentru că s-au întrebat unii, dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: ,,Adu-ţi mâna ta şi degetul tău…”,Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului, iar, aşa cum încredinţează Biserica, Toma a rostit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!», ca o exprimare a certitudinii învierii! În cele din urmă, Hristos Mântuitorul îi spune: „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”, cu toate că din obişnuinţă, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de credinţă, fiindcă este în ea însăşi o evidenţă. Dar, Mântuitorul Hristos, va spune că vederea noastră numai cu ochii sensibili, nu înseamnă deplină vedere. Vederea cea adevărată este cu mult mai adâncă, de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici, vine apoi lumina raţiunii, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii, dar, vine şi vederea cea mai adâncă, a luminii divine, fiindcă mereu spunem că Dumnezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El, mai ales că pentru această lumină necreată, «cea pururea fiitoare», cum o numim în Noaptea Învierii, «Lumina cea fără de ani», pentru care ni s-a dat ochiul credinţei. Tocmai la această lumină îl cheamă Mântuitorul pe Sf. Apostol Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“, fiindcă Dumnezeu apare în «fire îndoită», numai pentru cel care se îndoieşte de sine, dar pentru omul care arată o credinţă neîndoielnică, El Este Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa!

A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu»!

Întotdeauna, când reuşim să trecem dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, ne înălţăm la cealaltă vedere, cea a credinţei. De acum înainte, în Taina Sfintei Învieri, odată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere de la Cruce la Înviere a Lui Hristos, cu toţi să cugetăm şi mai mult la trecerea pe care o simţim în noi de la o zi la alta! Uneori, suntem ispitiţi numai de iscodirea raţională, fiindcă omul raţionează şi, raţionând, se îndoieşte, iar, când se îndoieşte, el se îndreaptă către două alternative pe care le numeşte dileme! Mintea şi voinţa îndoite ale lui Toma, în acest fel sunt chemate să pipăie prin firea îndoită, pe Hristos, Dumnezeu şi Om, în cele două firi, în care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Aceasta este lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă, Sf. Apostol Toma, fiind pătruns de credinţă, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: «Domnul meu şi Dumnezeul meu», pentru că mersul înainte al omenirii trebuie socotit cu stârpirea răului din suflete, cu împodobirea inimilor prin virtuţi, ca mila, bunătatea şi iubirea de oameni, cu formarea caracterelor morale. Or, în această privinţă, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare în faţa bolilor, a pandemiei, faţă de care toate celelalte alibiuri pe care le numim vaccinuri sau imunizări, se vădesc slabe, neputincioase. Numai credinţa stăruitoare ne aduce sporite energii duhovniceşti, credinţa ne ajută ca, dincolo de norii apăsători şi întunecaţi care ne tulbură de multe ori viaţa, datorită fricii care este indusă în inimile noastre, să vedem raza luminoasă a soarelui care străluceşte cu putere şi căldură, deschizându-ne perspectiva unui cer senin. A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa noastră, a vorbi cu El în rugăciune, în fiecare zi, a ne sfătui cu El, a pune Voia şi înţelepciunea Sa Dumnezeiască mai presus de voia noastră sau a popândăilor cocoţaţi în funcţii politice şi administrative, pentru că numai credinţa ne salvează pentru a căuta mereu să nu facem nimic din ceea ce este potrivnic învăţăturii Domnului Iisus Hristos! Omul credincios şi smerit, se străduieşte necontenit să se înnoiască sufleteşte, odată cu vârsta, spre a fi tot mai bun, mai drept, mai cinstit, mai iubitor, primindu-L cu adevărat pe Hristos în sălaşul inimii sale! Aşa cum subliniază şi Părintele prof. univ. dr. Constantin Necula: Sfântul Apostol Toma, nu își merită numele de «necredinciosul», ci, ar fi mai bine să-l numim «curajosul», pentru că a fost un om plin de curaj, când a ieșit din ascunzătoare, cu prețul vieții. A fost curajos și în vestirea Evangheliei într-o parte de lume care încă nu era foarte cunoscută contemporaneității sale – India. Poate că a venit timpul să zicem, ca în sinaxar: «O, Doamne, dacă aș fi și eu ca Toma curajosul…!» În concluzie, încercând, așadar, să ne regăsim în atmosfera simțămintelor lui Toma, credem că una din temele propuse nouă spre meditație prin Evanghelia Duminicii acesteia este tocmai dorința omului de a dobândi certitudinea învierii şi căutarea nemuririi, fiindcă Dumnezeu apare în «fire îndoită», numai pentru cel care se îndoieşte de sine, dar pentru omul care arată o credinţă neîndoielnică, El Este Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa!

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*