Dumnezeu are Bunătatea darului întru veşnicie şi negrăita veşnicie a Bunătăţii care nu poate fi tăgăduită!

“Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”

(IISUS HRISTOS)

În Duminica a 8-a după Rusalii, Ap. 1 Corinteni 1, 10-17; Ev. Matei 14, 14-22, (Înmulţirea pâinilor), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne împărtăşim cu mireasma Cuvântului dumnezeiesc cel înmulţitor de hrană îndestulătoare, cu smerenie rugându-L pe Atotputernicul să ne ajute să putem simţi binefacerea cuvântului dumnezeiesc, asemenea unei Sfinte Împărtăşanii, pentru că a zisMântuitorul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura Lui Dumnezeu” (Matei 4,4), iar pentru aceasta, Domnul ne împărtăşeşte cu pâine şi cu al Său Cuvânt, fiindcă ne descoperă prin Sfânta Evanghelie, că Fiul Tatălui Ceresc a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei, deci, o milă dumnezeiască, unică, pentru ca şi noi să ne împărtăşim dintr-o asemenea milă care trebuie să ne cuprindă pe toţi, atunci când numai din milă suntem cuprinşi, toţi cei păcătoşi, toţi cei trăitori pe acest pământ şi toţi cei cuprinşi în taina cu adevărat dumnezeiască, deoarece, în loc pustiu, Dumnezeu a scos apa din piatră, iar apoi pâine a înmulţit, atunci când în plan spiritual, sufleteşte, ne răscoleşte acest gând: dacă în loc pustiu poţi să dai hrană la mulţime de oameni, iar în sine, parcă te cuprinde această nelinişte ca o durere, simţi parcă pustiul acestei lumi bântuite de fantomele răului, de golul sufletesc al omului, când vine momentul ca să dăruieşti împreună cu Iisus Hristos pâine pustiului sufletesc al fiecăruia, chiar prin experienţa unui pustiu interior pe care îl simţim fiecare, tocmai pentru a vedea, cum putem hrăni pustiul din firea noastră păcătoasă, ca să-l facem roditor, fiindcă Bunul Dumnezeu este Bunătatea darului întru veşnicie şi negrăita veşnicie a unei bunătăţi care nu poate fi tăgăduită!

“Lucraţi, nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului”

În Duminica a 8-a după Rusalii, din relatarea Sfântului Evanghelist Matei, afăm că în vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis că locul este pustiu şi vremea a trecut. Deci, să dea drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Atunci, Iisus Hristos le-a răspuns: “N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce”. Iar ei I-au zis: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti». Şi El a zis: “Aduceţi-Mi-le aici”! Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Aceasta este pe scurt relatarea conţinutului Pericopei Evanghelice din care desluşim faptul că oamenii au aflat că Hristos a plecat în pustiu şi au venit după El pe jos, din cetăţi (Matei 14,13), dar, i-au adus cu ei şi pe bolnavi, pentru a-i vindeca. De unde să ştie ei drama prin care trecea Domnul Hristos, când era întristat de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul? Dar, în ciuda tristeţii Sale, Domnul a stat şi i-a învăţat până seara. Atunci, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au spus că locul este pustiu şi iată că vremea a trecut: «Dă drumul mulţimilor ca să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare» (Matei 14, 15). Iar El a făcut cunoscuta minune, că din doi peşti şi cinci pâini a săturat toată acea mare mulţime! Că au şi rămas douăsprezece coşuri pline cu firimituri! Şi, în timp ce poporul, până atunci văzuse la Hristos multe minuni, vindecându-i pe paralitici, pe surzi, pe orbi, scoţând demoni, înviind morţi, această minune de care au beneficiat acum, cu care li se săturase pântecele, i-a făcut să-L vadă pe Hristos cu alţi ochi. Credeau mulţimile: Acesta este într-adevăr Profetul Care va să vină în lume (Ioan 6, 14). Şi s-au gândit, au discutat între ei ca să-L răpească, să-L ducă în capitală la Ierusalim şi să-L proclame rege (v. Ioan 6, 15), gândind: «Noi vom sta şi El ne va hrăni fără să muncim! Este exact ceea ce avem nevoie!», deci, astfel cugetau ei, teologhisind cu patima hranei pântecelui. Dar, au auzit aceasta şi ucenicii lui Hristos şi, din câte se pare, le-a plăcut. Iar Hristos, pentru a le arăta cât de grave erau lucrurile, i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (v. Matei 14, 22). Insă, lumea nu voia să plece de lângă Hristos. Atunci, Iisus a plecat singur şi S-a dus în munte (v. Ioan 6, 15) şi S-a rugat până în revărsatul zorilor. Apoi, a coborât spre mare şi i-a salvat pe ucenicii Săi din furtună, şi astfel au mers împreună spre Capernaum (v. Matei 14, 23-34). Aşadar, mulţimea care era pe munte, crezând că Hristos şi ucenicii Săi s-au îndepărtat să doarmă, s-a culcat şi ea, sus pe munte. Însă, dimineaţa a văzut că a rămas singură şi, luând bărcile, a ajuns la Capernaum, căutându-L pe Hristos (v. Ioan 6, 24). L-au găsit în faţă pe ţărm şi L-au întrebat: «Invăţătorule, când ai venit aici»? Iisus le-a răspuns: “Adevăr, adevăr vă spun: nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi, nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci, pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 25-27), aceasta fiind o învăţătură din marea înţelepciune a Mântuitorului Hristos, căruia ne rugăm, ca oameni păcătoşi, ca să ne umple pântecele şi să ne rezolve problemele pământeşti, uitând că e mult mai important să ne dăruiască viaţa cea veşnică! Din păcate, acesta e cugetul pe care-l avem în funcţie de viaţa pe care o trăim, dar, dacă Dumnezeu este Bunătatea darului întru veşnicie şi negrăita veşnicie a Bunătăţii care nu poate fi tăgăduită, atunci să vrem şi noi un Hristos Care să facă minuni şi să ne dea soluţii la problemele de dincolo de viaţa trecătoare!

“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura Lui Dumnezeu”

Mesajul Evangheliei Duminicii a 8-a după Rusalii ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos veghează, dar vrea să vadă că şi noi ostenim pentru salvarea noastră! Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile, chiar dacă o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce, e trimisul Părintelui Ceresc. Desigur, într‑o lume secularizată, oamenilor le lipsește un exercițiu mental: acela de a conștientiza permanent faptul că Lui Dumnezeu îi este milă de noi, ori de câte ori suntem în frământare, în derută, în suferință, în disperare. Lumea secularizată s‑a obișnuit să considere că omul e singur într‑un univers rece și distant, că trebuie să se descurce pe cont propriu, orice ar fi să i se întâmple, că nu există o Ființă Atotputernică și plină de iubire Căreia să îi pese de noi! Tocmai de aceea, oamenii lumii noastre sunt foarte fragili din punct de vedere psihic, pentru că se încarcă din greu cu poveri colosale, deşi, nu aceasta este starea pe care ar dori‑o Creatorul pentru noi. De aceea, devine foarte sugestivă, în Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii, să înţelegem că întotdeauna neputin­ța noastră stârnește mila și compasiunea Creatorului! Întotdeauna, când suntem în nevoie se creează condițiile pentru ca să fim ajutați de către Bunul Dumnezeu! El nu poate sta departe, nepăsător, nu poate fi indiferent la suferința noastră! O inimă încercată de suferință sau de o nevoie anume este una capabilă de o invocație adâncă, iar o forță nevăzută solicită intervenția supranaturală divină. Noi, oamenii, nu suntem singuri în cosmos, nu suntem făpturi rătăcite într‑un univers abandonat de către Marele Creator, ci, viața noastră întreagă, cu toate detaliile ei, se află în atenția Celui care ne‑a creat! Această optică, această viziune asupra lucrurilor îl caracterizează pe omul credincios, care s‑a desprins de viziunea predominant secularizată, promovată în pseudo-cultura contemporană. Așa că viziunea secularizată este una mincinoasă, eronată, structural greșită şi stânjenitoare. Noi, oamenii, nu suntem un experiment eșuat sau rezultatul unei evoluții hazardate, deoarece, Bunului Dumnezeu Îi pasă de noi și de evoluția sau de involuția noastră! Ne place să spunem că se naşte o lume nouă, nu numai în ţara noastră! Se naşte în lume un nou «Eon», o nouă perioadă în istorie! Dacă naşterea firească se face fără noi, cum scria Heidegger: «Suntem aruncaţi în lume fără să fim întrebaţi», uitând că naşterea duhovnicească o primim de la Botez! Această naştere nu se face fără noi, ci, cu noi, şi în măsura în care suntem conştienţi de această naştere din nou a lumii de azi, în aceaşi măsură participăm la propria noastră naştere şi creştere duhovnicească! De fapt, aceasta vrea Dumnezeu de la noi: să înfruntăm încercările, greutăţile, să socotim acest timp de lucru, în care Dumnezeu ne cheamă, aşa cum a chemat atunci mulţimile, să nu le dea totul de-a gata, aşa cum i-a chemat pe ucenici, ca ei să înfrunte valurile, să sporească în fiecare dintre noi conştiinţa participării la naşterea noastră duhovnicească, a lumii de aici şi a lumii întregi! Dar, în faţa greutăţilor, a marilor noastre încercări, în orice stare a valurilor ar fi corabia noastră, nimeni să nu cadă în deznădejde! Dumnezeu ne cheamă şi în momentele în care simţim că cerul e de aramă şi nu ne răspunde, dar, să simţim că e timpul să se trezească în noi chipul Lui dumnezeiesc, asemănarea cu El! Nevoinţa noastră, credinţa noastră, nădejdea noastră, iubirea noastră, păzirea poruncilor Lui sunt importante, cu convingerea că El Se roagă pentru noi, fiindcă Dumnezeu este Bunătatea darului întru veşnicie şi negrăita veşnicie a Bunătăţii care nu poate fi tăgăduită!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*