Dumnezeu hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor, cu prezenţa Sa iubitoare şi milostivă, dar şi cu lumina cea negrăită a Cuvântului Său!

În Duminica a 8-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 1, 10-17; Ev. Matei 14, 14-22 (Înmulţirea pâinilor), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se face pomenirea minunii înmulţirii pâinilor şi a peştilor, consemnată în Evanghelia după Sf. Ev. Matei, la cap. 14, mai ales că înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, nu a fost doar precedată de vindecarea bolnavilor, ci şi de predicarea Evangheliei, iar această prioritate acordată hranei spirituale poate avea în Biserica dreptmăritoare o neîndoielnică şi sfântă corespondenţă în practica postului, înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în Euharistie, fiindcă în stare de post ascultăm Evanghelia, şi în stare de post ne apropiem de împărtăşirea euharistică, iar, cu prilejul săvârşirii acestei minuni,  constatăm că Hristos Domnul, nu a înmulţit pâinile chiar de la începutul întâlnirii cu mulţimile, pentru a le hrăni trupeşte, ci, doar, după ce oamenii au primit hrană spirituală! Desigur, acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem de a ne câştiga cinstit cele necesare existenţei noastre trupeşti, ba, dimpotrivă, o întăreşte pe aceasta, fiindcă există o realitate pe lângă care, se pare, adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume, că şi sufletul nostru trebuie hrănit, şi nu oricum, iar, dacă există pentru fiecare dintre noi o foame a trupului, dincolo de orice îndoială, există şi o foame a sufletului! Deci, avem o sete a trupului, dar există şi o sete a sufletului, pentru că, din moment ce hrănim trupul pentru a creşte spre a-şi împlini rostul pe care îl are, avem nevoie cu stringenţă, să ne hrănim şi sufletul, căci numai astfel sporesc în noi înţelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cuminţenia, cinstea şi alte asemenea însuşiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre, când trebuie să înţelegem că Dumnezeu hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor, cu prezenţa Sa iubitoare şi milostivă, dar şi cu lumina cea negrăită a Cuvântului Său!

Şi El a zis: ,,Aduceţi-Mi-le aici”! Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor!

Aşadar, la Sfânta Evanghelie aflăm că într-o zi, Mântuitorul decide să părăsească pentru o vreme Capernaum-ul şi merge cu corabia într-un loc pustiu, în apropiere de Betsaida, în ţinutul stăpânit de către Filip, fratele lui Irod, însă, mulţimile nu L-au dat uitării pe Dumnezeu, ci, au mers dupa El, iar în pustie, Hristos le vorbeşte îndelung, mai multe ceasuri, despre Împărăţia Lui Dumnezeu şi cu acest prilej îi vindecă pe bolnavi. Dar, făcându-se seară, Apostolii îi adreasează lui Iisus Hristos, următoarele cuvinte: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare» (Matei 14, 15), după care Mântuitorul Iisus Hristos le răspunde: ,,Nu trebuie să plece, daţi-le voi să mănânce!”, după care, auzind că este nevoie de hrană, un copil se prezintă în faţa Apostolilor cu cinci pâini şi cu doi peşti, pe care Mântuitorul le primeşte, pentru că ne mai spune Sfânta Scriptură că după ce le cere oamenilor să se aşeze pe iarbă, «privind spre cer, le-a binecuvântat şi frângând, le-a dat ucenicilor, iar ucenicii mulţimilor» (Matei 14, 19). În acest fel, cele cinci pâini şi cei doi peşti au fost înmulţite, astfel încât s-au săturat peste cinci mii de oameni, în afară de copii şi femei, rămânând la urmă şi 12 coşuri de firimituri. Şi îndată, Iisus Hristos i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Acesta este chiar mesajul Evangheliei Duminicii a 8-a după Rusalii, ca un semn că Iisus Mântuitorul veghează, dar vrea să vadă că şi noi ostenim pentru salvarea noastră, deoarece, trebuie să ştim că El, Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, Cel Care a hrănit mulţimile, chiar dacă o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe Cruce, totuşi, El este trimisul Părintelui Ceresc, iar, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie a Lui, ca fraţi ai Lui. De foarte multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El, pentru a birui împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, ca să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire, ca şi prin nevoinţă să biruim! Cum a spus El: “În lume încercări veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Aşadar, cu El biruim orice încercare, orice lipsă, orice nevoie, ştiind că atunci când e nevoie, Mântuitorul Iisus Hristos intervine din iubire pentru noi, ca un Dumnezeu Care hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor, cu prezenţa Sa iubitoare şi milostivă, dar şi cu lumina cea negrăită a Cuvântului Său!!

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline!

Ceea ce trebuie să reţinem însă, în chip special, din Pericopa Evanghelică a Duminicii a 8-a după Rusalii este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupeşte mulţimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci, El a hrănit, mai ales, sufleteşte aceste  mulţimi. Şi le-a hrănit în aşa fel, încât aceste mulţimi au uitat, pur şi simplu, de nevoia hranei trupeşti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sfintei Scripturi, care zice că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). Iisus Hristos îi miluia pe oameni şi trupeşte şi sufleteşte, miluia pe omul întreg, îi era milă de bolnavi şi îi vindeca, îi era milă de flămânzi şi îi sătura, deci, le făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de mare folos! Oare, cine ar putea spune că Hristos Domnul ne-a învăţat să urâm trupul, când El a vindecat şi a hrănit atâţia oameni bolnavi şi a hrănit atâţia oameni flămânzi, a mângâiat pe cei întristaţi şi împovăraţi? El ne-a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr, iar, ca Iisus Hristos, n-a făcut nimeni în lumea aceasta! El, nu le vorbeşte oamenilor despre suferinţă, ci, le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în «noaptea de durere» a sufletului lor cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde şi de mântuire! Putem vedea că Mila pe care o arată Iisus Hristos poporului este o milă adâncită în suferinţele veacului, aşa cum este suferinţa cauzată de virusul pandemiei, deoarece Cuvântul Domnului este o transpunere în durerea omului şi în voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina cu puterea Sa Dumnezeiască! Există și învățături foarte subtile ale acestei Pericope minunate, adresate preoților, păstorilor, liderilor de comunitate creș­tină, iar, poate prima și cea mai important, ar fi aceea a legăturii dintre Euharistie și filantropie, dintre viața duhovnicească și activitatea de asistență socială. Să înţelegem că Apostolii au fost intermediarii acestei minuni, ei primind, spre distribuire, pâinile și peștii. Pâinile se înmulțesc în clipa distribuirii, nu anterior, şi nu ni se dă de înțeles nicidecum, că mai întâi s‑au înmulțit pâinile și peștii într‑o proporţie consistentă, că s‑a acumulat în prealabil vreo rezervă, urmată doar ulterior, într‑o a doua etapă, de împărțirea bunurilor. Cele două acțiuni au fost simultane, iar, cu cât dăruiau, cu atât se înmulțeau cele dăruite! Desigur, lucrul acesta este valabil în acțiunea de asistență socială bisericească, unde se observă practic o conco­mitență între dăruire și înmulți­rea darurilor! Când Mântuitorul le-a spus Apostolilor: „Milă mi-e de popor”, El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulţimii flămânde, iar, Mila Lui Iisus, nu s-a oprit la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci, a transformat-o în faptă imediată, prin săturarea mulţimii flămânde. Oare, unde vedem noi, astăzi, o asemenea atitudine la politicienii demagogi şi farisei, care promit marea cu sarea şi nu fac mai nimic în folosul oamenilor? Într‑o lume secularizată, oamenilor le lipsește un exercițiu mental de a conștientiza permanent faptul că Lui Dumnezeu Îi este milă de noi, ori de câte ori suntem în frământare, în derută, în suferință, în disperare de cauză şi în acea neputinţă a firii noastre limitate! Lumea secularizată s‑a obișnuit să considere că omul e singur într‑un univers rece și distant, că putem trăi la nesfârşit în izolare şi în distanţare socială, că omul individualizat şi izolat de ceilalţi, trebuie să se descurce pe cont propriu, orice-ar fi, că nu există o Ființă atotputernică și plină de iubire, Căreia să îi pese de noi! Tocmai de aceea, oamenii lumii noastre sunt foarte fragili din punct de vedere psihic, pentru că se încarcă prin ignoranţă cu poveri consumatoriste şi laice, dar, trebuie să ştim că nu aceasta este starea pe care ar dori‑o Creatorul pentru noi! Pentru că în Evanghelia Dumnicii a 8-a după Rusalii, devine foarte sugestivă expresia din primul ei verset: «…văzând mulțimea mare, i s‑a făcut milă de ei (de membrii mulțimii)» (Matei 14, 14), ceea ce înseamnă că neputin­ța noastră stârnește mila și compasiunea Creatorului Atotputernic, iar, întotdeauna când suntem într-o nevoie se creează condițiile pentru ca să fim ajutați de către Bunul Dumnezeu, fiindcă El nu poate sta departe de noi, nu poate fi indiferent la suferința noastră! Întotdeauna, o inimă înmuiată de suferință sau de o nevoie anume este una capabilă de o invocare adâncă, iar, o forță nevăzută solicită intervenția divină! Noi, oamenii, nu suntem singuri în cosmos, nu suntem făpturi rătăcite într‑un univers abandonat de Marele Creator, ci, viața noastră întreagă, cu toate detaliile ei şi cu toate încercările nevoite, se află în atenția Celui Care ne‑a zidit prin Creaţia Sa! Această viziune asupra lucrurilor, îl caracterizează pe omul credincios care s‑a desprins de viziunea dominantă secularizată, promovată în pseudo-cultura contemporană de către ideologia modernă şi post-modernă, ceea ce înseamnă că viziunea secularizată a soluţiilor contrafăcute este una mincinoasă, eronată, structural greșită! Noi, oamenii, nu suntem un experiment eșuat sau rezultatul unei evoluții hazardate, aflată la discreţia politrucilor de ocazie, deoarece, Lui Dumnezeu Îi pasă de noi și de evoluția sau de involuția noastră, pentru că numai Dumnezeu hrăneşte mai întâi sufletele oamenilor, cu prezenţa Sa iubitoare şi milostivă, dar şi cu lumina cea negrăită a Cuvântului Său!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*