Dumnezeu ne dăruieşte chipul pocăinţei şi ne arată cât de bineplăcută este înaintea Sa căinţa cea adevărată!

În Duminica a 5-a din Postul Învierii Domnului (a Sf. Cuv. Maria Egipteanca); Ap. Evrei 9, 11-14: al Cuvioasei: Galateni 3, 23-29; Ev. Marcu 10, 32-45; a Cuvioasei: Luca 7, 36-50, la Sfânta şi Dumnezeiasca  Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică pregătitoare pentru Săptămâna Patimilor, pentru timpul plin de tristeţe care aminteşte înfricoşatele suferinţe ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că Domnul, mai înainte le spusese Apostolilor Săi: “Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu X, 33-34). Mântuitorul vieţii noastre venea dinspre Betania spre Ierusalim pentru sărbătorirea Paştelui, înconjurat de o imensă mulţime care lăuda pe Dumnezeu, deoarece a dăruit poporului ales un «mare proroc», un făcător de minuni, iar, ajunşi cu toţii pe Muntele Măslinilor, puteau vedea scăldată în lumina soarelui, strălucita cetate a Ierusalimului, cu poporul, sosit de la mari depărtări, spre a sărbători Paştele şi care se bucura văzând sfânta cetate, dar Mântuitorul era mâhnit, fiindcă în Atotştiinţa Sa, Iisus prevedea însufleţirea cu care avea să fie întâmpinat la intrarea în Ierusalim (Marcu XI, 10) şi deopotrivă, ostilitatea aceleiaşi mulţimi, manifestată peste câteva zile, iar durerea Mântuitorului sugerează durerea  Sa pentru sufletul omului încărcat de păcate şi lipsit de căinţă, cu precizarea că, accentuând necesitatea căinţei, Pericopa Evanghelică prezintă o femeie plină de remuşcări pentru păcatele ei, care umbla rătăcită plângând pe străzile Ierusalimului, iar această sfântă mironosiţă, Maria Magdalena, ajungând în faţa lui Iisus, a căzut la picioarele Lui, udându-le cu lacrimi, ştergându-le cu părul ei şi ungându-le cu mir de mult preţ, după care, Mântuitorul, apreciind căinţa femeii, dorind ca ea să se vestească în toată lumea şi în   toate timpurile, va spune:  “Oriunde  se  va  propovădui Evanghelia, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei”  (Marcu  XIV,  9), prin aceasta Dumnezeu Cel Înviat subliniind, cât de frumoasă şi  bineplăcută  înaintea lui Dumnezeu este căinţa cea adevărată.

«Du-te dincolo de Iordan şi vei afla acolo adevărata pace»!

Aşadar, Duminica a 5- din Post este numită şi a Cuvioasei Maria Egipteanca, această pildă de curaj în lupta dusă cu patimile cele mai grele, având, astfel, posibilitatea să aflăm că biografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de către Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Astfel, odată, în timpul Sfântului şi Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată, el a zărit silueta unei fiinţe omeneşti, goală, cu pielea trupului zbârcită foarte şi cu părul alb strălucitor, ca lâna, iar aceasta zărindu-1 de departe, a început să fugă de la faţa părintelui, care, însă, a alergat şi el după acea fiinţă cât a putut de repede, până când femeia, oprindu-se la un râu, a strigat tare: «Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea faţa ta căci femeie sunt, şi sunt goală!». Atunci, bătrânul Zosima şi-a scos straiul de pe deasupra şi 1-a aruncat femeii care, înfăşurându-se cu el, a ieşit din ascunzişul în care intrase. Bătrânul s-a înspăimîntat văzând că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugându-se de ea cu lacrimi să nu-i ascundă nimic din istoria ei, căci Dumnezeu îl trimisese spre povăţuire şi înţelepţire în pustia aceea, femeia i-a povestit care a fost viaţa ei. Ea se născuse în Egipt, şi începuse să ducă o viaţă plină de desfrânări în Alexandria, încă de la vârsta de doisprezece ani. Într-o astfel de necurată viaţă a trăit ea timp de şaptesprezece ani şi mânată de poftele nestăpânite ale trupului ei, s-a îmbarcat odată într-o corabie care avea destinaţia Ierusalim. Ajungând în Sfânta Cetate, a voit să meargă şi să se închine şi ea Lemnului Sfintei de viaţă făcătoarei şi Cinstitei Cruci, dar o putere nevăzută o împiedica să intre în biserică. Atunci, cuprinsă de spaimă, ea a privit către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din naos, şi năpădită de silă şi de ruşine faţă de toată ticăloasa şi necurata ei viaţă, s-a rugat Maicii Domnului să o lase să se apropie şi ea de Lemnul Sfintei Cruci şi să i se închine, făgăduind Maicii Domnului că de aici înainte, va face cum îi va porunci ea, şi se va duce oriunde Preacurata îi va spune. Atunci, puterea nevăzută, nu a mai împiedicat-o să intre în biserică şi să îşi împlinească dorinţa, închinându-se Cinstitului Lemn. Maria s-a întors în naos şi a mulţumit cu lacrimi Maicii Domnului că a ascultat ruga ei, a preapăcătoasei. În acel moment a auzit un glas care i-a zis: «Du-te dincolo de Iordan şi vei afla acolo adevărata pace»! Femeia şi-a cumpărat trei pâini şi a pornit spre Iordan, unde a ajuns în aceeaşi seară. În ziua următoare a primit Sfânta Împărtăşanie în Mănăstirea Sfântului loan, după care a trecut de cealaltă parte a Râului Iordan şi a rămas în acea pustie timp de patruzeci şi şapte de ani, fără să iasă de acolo niciodată, pentru nici o trebuinţă, chinuindu-se de mari şi multe spaime, şi de gândurile cele de desfrânare, ca şi de nişte fiare sălbatice. Ea se hrănea cu verdeţuri din pustie. Deci, terminându-şi de istorisit viaţa către Avva Zosima, ea s-a dus puţin mai încolo, stând la rugăciune, iar bătrânul a văzut atunci cum femeia se înalţă uşor în văzduh. După rugăciune, femeia 1-a rugat să vină din nou în anul următor la acelaşi loc al ţărmului Iordanului şi să aducă cu el şi Sfânta Împărtăşanie, căci ea va fi acolo, dorind să se cuminece cu Sfintele Lui Hristos Taine, după patruzeci şi opt de ani. Bătrânul a venit negreşit în următorul an cu Sfânta Împărtăşanie şi cu un coş de merinde pentru Sfânta, la acelaşi loc de pe malul Iordanului, întrebându-se, cum va face să-i ducă Sfânta Împărtăşanie, căci iată, nu era luntre ca să treacă dincolo de apa Iordanului.

Îngroapă trupul smeritei Maria, chiar în locul în care îl găseşti. Dă ţărâna ţărânei!”

Atunci, în lumina lunii, Avva Zosima a văzut-o pe pustnică apropiinduse de ţărm, de cealaltă parte a apei, a văzut-o însemnând apa cu semnul Sfintei Cruci şi venind către el, păşind pe apă ca pe uscat. După ce s-a împărtăşit, Sfânta l-a rugat pe Avva să vină şi în următorul an la izvoraşul la care a văzut-o prima oară, cel care se afla la douăzeci de zile de mers în pustia mai dinlăuntru, de dincolo de Iordan. Astfel făcând şi în următorul an, precum îi poruncise sfânta, Avva Zosima a găsit trupul Sfintei mort în acel loc. Deasupra capului Sfintei, stăteau scrise cu litere pe nisip următoarele cuvinte: «Avva Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria chiar în locul în care îl găseşti. Dă ţărâna ţărânei! Am murit pe l aprilie, în chiar noaptea mântuitoarei Patimi a Domnului nostru lisus, după ce am primit din mâinile Preacuvioşiei tale Sfintele şi Nemuritoarele lui Dumnezeu taine». În felul acesta, a aflat Avva Zosima şi numele femeii, pe care nu îl ştiuse nici când a auzit istoria ei, nici când i-a adus un an după aceea Sfintele Taine. Şi încă altă minune 1-a mai umplut pe Bătrînul Zosima de spaimă, şi anume, că luând şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la malul Iordanului, ea a ajuns tot în aceeaşi seară la pârâiaşul la care Avvei Zosima îi trebuiseră atunci douăzeci de zile ca să ajungă până la el. Astfel, preasfinţitul bătrîn a îngropat trupul minunatei Sfinte a lui Dumnezeu, Maria Egipteanca. Şi ajungând la mănăstirea lui, Cuviosul Zosima a povestit înaintea întregii obşti povestea vieţii acestei preaminunate femei, împreună cu toate minunile ei la care a fost însuşi martor. Sfânta Maria Egipteancă a trecut la locaşurile cele cereşti cam pe la anul 530 după Hristos. Aşa ştie Dumnezeu să proslăvească pe acei mari păcătoşi care cu adevărat se pocăiesc în toate zilele vieţii lor, pentru că Sfânta Maria Egipteanca se mai prăznuieşte de către Biserică şi în Duminica a Cincea din Sfântul şi Marele Post şi ne oferă viaţa acestei sfinte ca o pildă vie de pocăinţă adevărată pentru toţi creştinii.

«Mulţi păcătoşi suspină şi eu suspin; suspin de mila lor, pentru că ei nu suspină cum ar trebui să suspine»!

În acest fel, Duminica a 5-a din Postul Mare este un reper important pentru creştinul care a postit şi care şi-a însuşit o parte din roadele nevoinţei şi ale răbdării, dar mai ales din roadele harului Lui Dumnezeu. E foarte bine să înţelegem că nu trebuie să ezităm a ne mărturisi păcatele, deoarece pocăința este atitudinea cea mai potrivită a omului în faţa lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să avem o atitudine arogantă ori superioară față de păcătoși, ci trebuie să-i îndreptăm «cu duhul blândeţii», crezând în recuperarea lor, aşa cum Dumnezeu Însuşi o aşteaptă mereu. A fi tolerant cu păcătosul, nu înseamnă a aproba păcatul, ci prin răbdare şi rugăciune, să fim exemple de lumină pentru semenii noştri. Am văzut cum femeia cea păcătoasă îşi exprima iubirea și recunoştinţa prin plânsul ei, prin ştergerea picioarelor Lui Hristos şi ungerea lor cu mir de mare preţ. Întristarea şi zdrobirea inimii, durerea adâncă pentru păcatele săvârşite exprimă puterea căinţei! Sunt puţini creştini pătrunşi de adevărata căinţă! Un dascăl al Bisericii (Fericitul Augustin) scrie: «Mulţi păcătoşi suspină şi eu suspin; suspin de mila lor, pentru că ei nu suspină cum ar trebui să suspine»! Destul de clar! Căinţa, chiar exprimată prin suspine şi lacrimi devine reală şi adevărată, numai dacă izvorăşte dintr-o mâhnire lăuntrică, profundă şi din ura faţă de păcat. Durerea adâncă şi asumarea păcatului generează adevărata căinţă   creştinească! Deducem, de aici, că Dumnezeu primeşte pocăinţa ca un mare şi preţios dar din partea omului, ca pe un dialog al creaţiei cu Creatorul său. Femeia păcătoasă a fost și este un veritabil pedagog al pocăinţei pentru o mulțime de cuvioşi, dintre care mulți sunt neştiuţi. Viața unora dintre aceştia, Însuși Dumnezeu a ținut să ne-o descopere, cum este exemplul Sfintei Cuv. Maria Egipteanca. Pocăinţa nu presupune doar un mod de viaţă auster, ci și o luptă sufletească pentru schimbarea ierarhiei valorilor, astfel încât Dumnezeu să reocupe primul loc în viaţa noastră, în inima şi în sufletul nostru! De multe ori, nevoințele deprind voința omului spre a-L iubi şi simţi mai mult pe Dumnezeu drept o necesitate fundamental! Sfânta Maria Egipteanca, de fapt, constituie un model duhovnicesc de la care învățăm că monahismul nu este doar un mod formal de vieţuire, realizat prin delimitare socială, ci, mai ales un mod de vieţuire lăuntrică, tocmai pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu ne dăruieşte chipul pocăinţei şi ne arată, cât de bineplăcută este înaintea Sa, căinţa cea adevărată!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*