Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!

Am avut la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în Duminica a 4-a după Rusalii, (a  Sf. Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic) Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului); Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, cap. 8, vers. 5-13, în care se prezintă minunea vindecării slugii sutaşului, un prilej de învăţătură pentru a desluşi modul cum sutaşul roman a cerut de la Hristos ca să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13), iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l vindece. Credinţa puternică în Dumnezeirea Lui Iisus şi dragostea fierbinte faţă de omul aflat în suferinţă, de a cărui însănătoşire se îngrijeşte întocmai ca şi pentru un frate al său, ne impresionează la sutaşul acesta, ca şi rugăciunea pentru sluga sa. Să luăm aminte şi noi, dacă putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi vrednicie, nu pentru aproapele, ci, pentru cei din familia noastră! Pentru că sutaşul s-a rugat pentru slujitorul lui şi devine impresionantă credinţa atât de puternică a acestui păgân! Aşadar, să învăţăm de la el, să ne rugăm, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră din sfânta biserică, inclusiv, pentru cei care nu vin cu noi la rugăciune. Pe lângă aceasta, să avem credinţă, pe cât de simplă, pe atât de puternică, și să căutăm la smerenia sutaşului!

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga”

În această pildă, vedem împlinirea cuvintelor sfinte: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6,33). Deoarece a arătat multă credință și smerenie, i-a dăruit și cerul și i-a adăugat și sănătatea lui. Prin aceasta, mândrul ostaș s-a smerit în faţa Mântuitorului şi s-a arătat nevrednic să-L primească în casa sa. Să înțelegem, aşadar, că de-ar avea cineva toate virtuţile din lume, fără smerenie, acestea nu au nici o valoare! Chipul sutaşului devine model pentru toţi cei ce caută Împărăţia Lui Dumnezeu, iar, iubirea de oameni, smerenia şi credinţa sunt pârghii ale vieţii noastre spirituale. Sutaşul, din adîncă smerenie, socotind că este nevrednic să intre Mântuitorul Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa, dar, ceea ce impresionează mai mult este faptul că la sfârşit, Domnul, arătând marea credinţă a sutaşului – în opoziţie cu oamenii religioşi ai acelei epoci, va zice: “La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se  consideră «fiii împărăţiei»”, iar asemenea cuvinte, pentru noi înseamnă că independent de ceea ce zicem şi ceea ce susţinem, de modul cum fundamentăm mântuirea fiecărui om, în cele din urmă, altul este criteriul lui Dumnezeu de a judeca, mai ales că mulţi dintre noi, nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi admitem şi susţinem aceasta în mod intellectual! Dumnezeu face o înfricoşată răsturnare şi zice:  “Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată şi voi aduna oameni de la Răsărit şi de la Apus”, deci, pe aceia pe care nici nu ni-i închipuim şi nu ne aşteptăm. Pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi, în puterea lui, ci, acela care are o credinţă adâncă şi smerită. În esenţă, elementele credinţei adânci, profunde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile credinţei ortodoxe, ci, altceva, pentru că felul de a fi al sutaşului, al cetăţeanului roman, al celui nobil în credinţă curată, se exprimă prin dorinţa care cere de la Domnul, să-l facă bine pe slujitorul său, ca şi cum ar fi copilul său, care are o raportare rugătoare la viaţa lui, adică, se sprijină pe Dumnezeu, sprijină toate pe Harul Lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea nu este un automatism sau un proces mecanic prin care spun: “dacă o fac, Dumnezeu îmi va da în mod negreşit un anumit lucru”, ci, e o luptă pentru a-L avea pe Dumnezeu şi care se justifică în smerenie!

“Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată”

În Duminica a 4-a după Rusalii, constatăm că întotdeauna credinţa este încrederea în Dumnezeu, în voia şi în existenţa Lui, care depăşeşte acceptarea intelectuală a unui adevăr şi aduce o schimbare a libertăţii în inima omului. Când simţim că suntem ai lui Dumnezeu, atunci suntem odihniţi şi liniştiţi, mărturisindu-I Lui Dumnezeu: “Fă ceea ce voieşti”, iar fiecare ne lăsăm în mâinile Sale şi cerem cu smerenie mila Lui, nu numai pentru noi, ci, pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos, pentru fiecare necredincios, ca să înţelegem noi primii, că avem nevoie de milostivirea Lui Dumnezeu. Oricine crede că este îndreptăţit de unul singur, este pierdut, oricine simte siguranţă pentru credinţa lui, pentru adevărul lui, atunci este departe de Dumnezeu. Să înţelegem că numai credinţa este legătura vie cu Dumnezeu, prin clădirea relaţiei personale cu Dumnezeu. Această credinţă înseamnă să-L trăim prin prezenţa Sa, pe Dumnezeul din cer, ascultând de Cuvântul Domnului şi de strigătul Bisericii Sale: “Voiesc ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos.

Pentru a poseda această universalitate a rugăciunii, se presupune faptul că mai întâi, noi am trăit căderea noastră, păcatul nostru, alungarea din Rai. Dacă nu ne pogorâm la iad şi nu simţim flăcările iadului, nu putem deveni cu adevărat credincioşi ortodocşi, nu putem să-l iubim pe fiecare frate al nostru, nu putem să simţim durerea fiecărui păcătos şi, prin urmare, trăim liniştiţi într-o închipuită simţire a duhovniciei formale şi pur declarative care păleşte la cea dintâi adiere. Pentru că, de fapt, nu poţi să ai duhovnicie şi să nu te doară pentru cel din urmă frate al tău, de cel păcătos, de cel necredincios, de ereticul nesăbuit, dacă nu trăieşti durerea personală a absenţei lui Dumnezeu, a alungării tale din bucuria Raiului, care este Împărăţia lui Dumnezeu, iar, atunci, nu poţi să simţi apropierea niciunui om, pentru că trăieşti în iadul «dreptăţii» tale duhovniceşti şi nu poţi să-L trăieşti pe Domnul, dacă nu cauţi acelaşi lucru pentru fiecare frate al tău, care este Hristos Însuşi, dar, cu un alt chip! Ca să reluăm firul Pericopei Evanghelice, sutaşul dă un răspuns din care vedem câtă încredere avea el în puterea Mântuitorului Hristos: «Doamne – îi spune sutașul – nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea», poate ca o «lecţie» a smereniei desăvârşite, fiindcă, atunci când considerăm că suntem pierduţi, că suntem nevrednici pentru Harul Lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în cuvintele rostite, ci, apare în ethosul nostru, atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi socotim că fiecare om este mai important decât noi, chiar şi omul cel mai păcătos! O învățătură pe care noi o putem lua din Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii este şi cea despre Sfânta Împărtășanie, pentru că la un moment dat, sutașul îi spune lui Iisus: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci, zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și-i zic acestuia: du-te, și se duce, și celuilalt: vino, și vine, și slugii mele: fă aceasta, și face». În concluzie, acest sutaş se simțea nevrednic şi nedemn ca Iisus Hristos Domnul să intre sub acoperișul casei sale. De aceea, noi, creștinii ortodocși, credem, după spusele lui Iisus Hristos, că pâinea și vinul sfințite de către preot la Sfânta Liturghie sunt trupul și sângele Domnului, pentru că Sf. Ap. Pavel zice: «Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi față de trupul și sângele Domnului», iar, noi, păcătoşii, să luăm aminte la smerenia sutașului din Evanghelie, care se socotea nevrednic de a-L primi pe Iisus sub acoperișul casei sale. Noi pregustăm pâinea și vinul, dar credința noastră să fie puternică şi să ne convingă că este trupul și sângele Domnului, așa cum apostolii l-au văzut pe Iisus un Om, dar l-au mărturisit ca pe un Dumnezeu. De altfel, dacă noi am vedea în Sfântul Potir, numai carne și sânge, cine ar mai avea curajul să se împărtășească? Pe acestea, ni le-a lăsat în acest fel Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omenești. Deci, în final, să luăm aminte la smerenia sutașului din Evanghelie, care se socotea nevrednic de a-L primi pe Iisus Hristos Domnul, sub acoperișul casei sale!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*