Dumnezeul Care S-a făcut Om pentru mântuirea noastră este Însuşi Domnul Iisus Hristos!

În Duminica a 7-a după Sfintele Paşti (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic); Ap. Fapte 20, 16-18; Ev. Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), după ce am avut marea Sărbătoare a Înălţării Domnului, la sfânta biserică se liturghiseşte despre Sfinţii Părinţi a căror pomenire a fost făcută la cererea poporului în secolul al VI-lea, când creştinii din Constantinopol au insistat pe lângă Patriarhul Ioan al II-lea să proclame comemorarea Părinţilor, astfel că la 16 iulie 518 s-a săvârşit Sfânta Liturghie de proclamare a sărbătorii Sfinţilor Părinţi numiţi şi «purtători şi cugetători de Dumnezeu», «păzitori credincioşi ai apostoliceştilor predanii» sau «guri de aur ale Cuvântului», deoarece, din cei 318 Sfinţi Părinţi, amintim pe Sfinţii Alexandru al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Marcel de Ancira, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Leontiu de Cezareea sau Cecilian de Cartagina, cu precizarea că Eusebiu aminteşte că «nu lipsea din ceată nici cel al sciţilor», identificat de cercetători în persoana episcopului Marcu Tomensis Scitanul, iar cel de-al doilea ierarh de pe teritoriul ţării noastre, prezent la Primul Sinod Ecumenic a fost Teofil, episcopul goţilor, cu locul de reşedinţă în zona geografică şi istorică a judeţului Buzău, iar noi să înţelegem deplin că Dumnezeul Care S-a făcut Om pentru mântuirea noastră este Însuşi Domnul Iisus Hristos!

“Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”

Duminica a 7-a după Paşti este minunat şi proniator temeluită între două mari sărbători creştine: Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile, deoarece cu o zi în urmă am prăznuit cu toată evlavia şi cu toată bucuria amintirea zilei când Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a Înălţat cu trupul la ceruri, la 40 de zile după slăvita Sa Înviere, plinindu-I-se, astfel, rugăciunea, pe care cu atâta stăruinţă şi cu nemărginită încredere a adresat-o Tatălui Său celui ceresc în Joia Patimilor şi pe care rugăciune ne-o aminteşte Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, când spune că «ridicîndu-şi ochii la cer, Mântuitorul a zis : “Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”». Acesta este un adevăr pe care noi creştinii îl mărturisim cu toată tăria şi cu toată convingerea când rostim Simbolul Credinţei, deci, «Crezul», şi spunem că Mântuitorul «S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui». Iar, Duminica viitoare, la 50 de zile de la praznicul Învierii Domnului, vom prăznui Rusaliile, adică, marea minune a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi prin ei peste Sfânta Biserică în chip vădit, adică în chip văzut şi auzit, pentru ca să dăm Slavă lui Dumnezeu celui atotputernic pentru marele dar al Duhului de viaţă făcător, trimis în lume ca să sfinţească Biserica şi prin ea sufletele iubitoare şi cinstitoare de Hristos, ca să întărească în inimi credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Deci, în Duminica a 7-a după Paşti, biserica noastră face pomenirea Sfinţilor Părinţi care s-au adunat la Niceea, în Asia Mică, la anul 325 d. Hr., în primul sinod sau conciliu ecumenic, pentru ca să condamne erezia lui Arie celui de Dumnezeu hulitor, care învăţa că Fiul n-a fost Dumnezeu adevărat, ci o făptură a Tatălui. Fără îndoială că Bunul Dumnezeu ne-a făcut şi ne face necontenit multe şi mari daruri, încât viaţa fiecăruia e o ploaie necontenită de binefaceri primite de sus, dar, între toate darurile pe care Cel de sus ni le poate da, cel mai de preţ este darul credinţei, care ne învaţă că avem «un dar dumnezeiesc, în puterea căruia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică» (Catehism ortodox). Este un dar al lui Dumnezeu, deoarece credinţa e rodul lucrării harului lui Dumnezeu, care ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne mişcă voinţa, ca să primim şi să ţinem cu toată convingerea drept adevăr neîndoielnic, tot ceea ce Dumnezeu a descoperit în Sfânta Scriptură şi ne învaţă Sfânta Biserică, utilă fiind precizarea că se numeşte credincios acel suflet care crede cu tărie, fără cea mai mică îndoială, tot ceea ce spune Sfânta Scriptură şi ceea ce ne învaţă Biserica noastră dreptmăritoare prin slujitorii săi. Să spunem că Evanghelia Duminicii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) ne prezintă şi «Rugăciunea lui Iisus» (Ioan 17, 1-13), care a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Patimi. De fapt, a fost consemnată numai de către Sfântul Evanghelist Ioan şi cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. În acest fel, Hristos Îi cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască, în calitate de Om, nu de Dumnezeu, iar, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice! Desigur, ca Dumnezeu, Mântuitorul avea viaţă veşnică, numai că, prin Întrupare, Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum spune Sfântul Apostol Pavel: «S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor; şi la înfăţişare aflându-Se ca un om» (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin Întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea. În acest sens, a spus: “Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui”! Să reţinem că viaţa veşnică, sau moştenirea Împărăţiei cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi de fapte bune, căci spune Apostolul: «Credinţa fără fapte moartă este», iar, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, aceasta oglindindu-se în întreaga noastră viaţă. În esenţă, comuniunea întregii firi umane este realizată, într-o manieră unică, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, fiindcă El este Capul Bisericii, noi suntem mădulare, fiecare în parte, iar Capul are stăpânire peste tot trupul (In. 17, 2). Unitatea mădularelor ţine întotdeauna de capul preaslăvit al acestora, Dumnezeu-Omul. Concorporalitatea şi consangvinitatea tuturor mădularelor cu Capul înseamnă expresia deplinei unităţi sau comuniuni, bazată pe libertate şi iubire, deschidere spre credinţă şi vieţuire în credinţă. Credincioşii, ca mădulare, înaintează mereu spre Hristos, înaintând în acelaşi timp spre unitatea dintre ei, şi dintre ei şi Dumnezeu, pentru că Hristos este izvorul, principiul şi temelia unităţii în Biserică. El este viţa, dar şi seva care curge prin vlăstarele ei (In. 15, 1-2). Adevărata bucurie şi viaţă sunt plenar trăite doar în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32) înrădăcinat cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi unit cu semenii noştri, acesta fiind adâncul ontologiei umane, model unic pentru întreaga creaţie, iar unde este Hristos există unitatea, dragostea şi dorinţa de a fi mereu şi pe veci împreună unii cu alţii. Obiectul material al credinţei noastre sau ceea ce trebuie să credem e întregul tezaur de adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor prin patriarhi, prin prooroci şi mai ales prin Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său, prin Sfinţii Săi Apostoli, adevăruri care privesc pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, ca un adevăr pe care Mântuitorul l-a rezumat atât de frumos, când în Sfânta Evanghelie se spune: «Şi aceasta este viaţa veşnică : să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis» (Ioan XVII, 3). Aceasta este certitudinea că Dumnezeul Care S-a făcut Om pentru mântuirea noastră este Însuşi Domnul Iisus Hristos!

«Un dar dumnezeiesc, în puterea căruia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure, tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu»

În concluzie, motivul pe care se bazează creştinul când crede, nu este evidenţa acestor adevăruri, căci ele, de cele mai multe ori depăşesc puterea de cunoaştere şi posibilitatea de pătrundere a minţii noastre omeneşti, ci este autoritatea cuvântului Lui Dumnezeu, deoarece credem, nu pentru că ştim, credem, nu pentru că înţelegem, ci, credem, pentru că ne-a spus-o Însuşi Dumnezeu. Cu siguranţă, pământul nu este unica noastră locuinţă, ci a fost hotărât de Dumnezeu ca locuinţă temporară a noastră. Patria veşnică şi unica noastră locuinţă sunt cerurile, iar pentru pământul acesta, care atât de mult ne ţine alipiţi cu plăcerile şi cu distracţiile lui, cu comorile şi cu desfătările lui, cu patimile şi cu dezbinările lui, va veni o zi în care va fi distrus pentru că este materie şi materia este stricăcioasă. S-a făcut în timp şi orice lucru creat în timp are şi un sfârşit implacabil! Aşadar, va suna şi pentru pământ ultimul ceas, ca şi pentru cei care însetează de pământ! Iar, aceasta o confirmă şi ştiinţa, dar, mai mult decât ştiinţa, o confirmă Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, care numeşte sfârşitul lumii prin expresia «sfârşitul veacului» (Matei 13, 39; 24; Evrei 9, 26). Poate că în Duminica aceasta, o să avem posibilitatea de a înţelege mai bine că despre sfârşitul lumii vorbesc profeţii, şi mai ales Daniil şi Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, când invocă Apocalipsa. Pare pesimistă concluzia, dar, e o realitate faptul că pământul va fi distrus! Vedem foarte bine şi astăzi, că mai înainte de sfârşitul veacului se vor petrece aşa-numitele «semne ale vremurilor» pe care le-a explicat chiar Domnul Iisus Hristos: va fi foamete, vor fi boli, neputinţe din cauza cărora oamenii vor muri ca muştele, cutremure pe alocuri, «un necaz mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii» şi, în sfârşit, soarele şi luna se vor întuneca, stelele vor cădea şi «puterile cerurilor se vor clătina» (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11), iar, toate acestea sunt credibile, pentru că le-a spus Domnul nostru Iisus Hristos! Se pare că mileniul al III-lea se conturează a fi un mileniu al tensiunilor şi al crizelor, al dezbinărilor şi intereselor de tot felul, dar, tensiunea eshatologică ne îndeamnă, însă, să-L întâmpinăm mărturisindu-L pe Hristos ca într-un gând, iar, mai mult ca oricând, religia este văzută astăzi ca soluţia salvatoare a tuturor conflictelor, deoarece creştinismul se doreşte a fi sursă şi garanţie a păcii şi înţelegerii între oamenii de pretutindeni. Lumea religiei pare implicată în procesul dezintegrării, există prea puţină pace şi înţelegere în cadrul frăţietăţii creştine, ceea ce denotă că într-o criză spirituală acută, datorată secularizării, nici o religie nu este îndeobşte acceptată de statul secular de tip fundamentalist, iar şi mai trist e faptul că oferta spiritualităţii creştine este şi ea divizată. În această lume fragmentată duhovniceşte, ne găsim obligaţi, totuşi, să facem o mărturisire în Duhul Adevărului, adică, de a propaga misionar-constructiv forţele spirituale şi dialogale pentru a preîntâmpina un nou stadiu de dezbinare, fiindcă mântuirea înseamnă lupta pentru unitate în Adevăr şi Dreptate, pentru a putea desluşi mai bine faptul că Dumnezeul Care S-a făcut Om pentru mântuirea noastră este Însuşi Domnul Iisus Hristos!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*