Educaţia şi «lecţia în aer liber» a pedagogiei sociale

În contextul definitoriu şi deseori disputat al integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, dimensiunea şi conotaţiile complexe ale educaţiei, oricare ar fi cadrul de abordare, capătă o importanţă deosebită, mai ales când pedagogia socială a vieţii cotidiene a societăţii româneşti de astăzi, ne oferă atâtea exemple din care se pot extrage observaţii şi concluzii dintre cele mai interesante şi mai stânjenitoare, în care complexul şi seducţia culpabilităţii, de multe ori oferă posibilitatea unor dezbateri şi a unor confruntări de idei dintre cele mai interesante. Asigurarea educaţiei de calitate în societatea românească, începând cu mediul şcolar şi universitar, la nivelul standardelor europene, ar putea fi un bun început al formării unei culturi a calităţii educaţiei, al pedagogiei sociale care este în măsură să formeze competenţe, valori, atitudini şi reacţii dintre cele mai diverse în legătură cu acest subiect. Prin finalitatea sa, educaţia nu este un sistem în sine, ci un serviciu în folosul societăţii, deoarece fiecare om, cu deosebire, fiecare copil şi tânăr care beneficiază de serviciile sistemului educaţional poate avea caracteristici, abilităţi şi cerinţe de învăţare unice, inconfundabile şi identitare. Pentru ca dreptul la educaţie să aibă continuitate, coerenţă şi finalitate, trebuie implementate programe educaţionale care să ţină seama de această diversitate de caracteristici şi cerinţe ale diferitelor grupuri şi comunităţi etnice, mai ales că avem datoria de a contura imaginea unei şcoli deschise la înnoiri, prietenoasă şi democratică, fără discriminări şi excluderi sociale, o şcoală în care toţi copiii sunt valorizaţi şi integraţi în conformitate cu standardele de viaţă civilizate.

«Băga-mi-aş p_ _ _ în morţii mătii, poate vrei să ţi-o fac!»

În contextul multicultural al societăţii româneşti şi mai ales al societăţii europene, şcoala deţine un rol esenţial în formarea unor cetăţeni conştienţi de menirea pe care o au în viaţa socială şi spirituală a contemporaneităţii, dar, mai ales în relaţia cu oamenii şi cu instituţiile statului. Aceasta solicită cu acuitate înţelegerea conceptului de multiculturalitate, în sens pozitiv, precum şi sensibilitatea pentru descoperirea modalităţilor de demonstrare a evenimentelor şi a conflictelor spontane sau mai puţin spontane, fiindcă educaţia toleranţei are o contribuţie esenţială pentru formarea sentimentului de convieţuire şi de respect faţă de alte culturi, religii sau limbi ale altor popoare, ale altor comunităţi. În cele ce urmează, vom reda o întâmplare petrecută mai zilele trecute la unitatea PECO «Petrom» din Târgu-Cărbuneşti, aflată în imediata apropiere a podului care trece peste râul Gilort, din partea sud-estică a oraşului. Eram la rând şi aşteptam să alimentez maşina cu benzină, când, la un moment dat, intră în faţă o maşină cu numere de Bulgaria, în ciuda reacţiilor vehemente ale celor care respectau rândul pentru a lua benzină. Una dintre persoanele care se afla înaintea mea, pur şi simplu, a refuzat să-i dea voie conducătorului auto, reprezentant al etniei romilor, care mai era însoţit de încă trei indivizi, motiv pentru care s-a ales cu o înjurătură de felul: «Băga-mi-aş p_ _ _ în morţii mătii, poate vrei să ţi-o fac!», expresie pe care individul a strigat-o ca la uşa cortului, cum se spune, fără să-i pese că se află într-un spaţiu public! Persoana care a suportat o asemenea înjurătură vulgară, n-a mai zis nimic, probabil de teamă, dar, episodul spune foarte multe despre realitatea vieţii cotidiene din societatea românească şi despre «lecţia în aer liber» a pedagogiei sociale, pentru că analiza problematicii educaţiei poate fi înfăţişată în cadrul unei viziuni ce lasă loc interpretărilor şi legislaţiei pe care a consacrat-o Consiliul Europei de-a lungul anilor, privind existenţa unor modalităţi diverse de a privi educaţia în context local, naţional şi european. Fără îndoială, din moment ce până şi unele doamne şi domnişoare de condiţie din ce în ce mai bună şi fetiţe de vârste din ce în ce mai mici se exprimă inclusiv în instituţii, în mijloace de transport în comun şi chiar şi biserici prin expresiile «Ce p_ _ _ mea» sau «Băga-mi-aş p_ _ _ în mâta», poate fi de înţeles neînţelesul şi gotescul ca să putem vedea, cât de înrădăcinată şi de răspândită este vulgaritatea în societatea românească. Din păcate, aceste expresii par a fi inoculate definitiv în mentalul naţional, ca obsesii absolute, pentru români ele având rol de crez existențial, imn al apartenenței la etnie, slogan al identității culturale, dovadă de inteligență denaturată, probă de emancipare cu susul în jos, argument imbatabil al deformării comportamentale şi antieducaţionale, formulă de salut bizară, semn de amiciție alienantă, strigăt de ușurare ca la toaletă, soluție de compromis care îi face pe cei mai mulţi dintre oameni să-şi blesteme zilele şi să hulească vremurile!

Expresii scârbavnice de felul: «să moară mama», «să-mi moară familia» sau «să-mi moară copiii»

În multe privinţe, ca proces de formare longitudinală, de selecţie succesivă şi de repartizare diferenţiată, educaţia contribuie major la valorizarea potenţialului nativ al indivizilor, iar prin proiectarea sa pe obiective ferme şi prin realizarea sa în colectivităţi, ea pregăteşte sistematic generaţiile în spiritul disciplinei instituţionale şi al relaţiilor interpersonale din familie şi din afara familiei. Privind problema pe un plan mai larg, în strânsă legătură cu ceea ce s-a întâmplat într-o zi de duminică la PECO «Petrom» din Târgu-Cărbuneşti, putem spune că mutaţiile genetice ale unor generaţii se transmit genetic urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor, iar în această accepţiune se întrevede viitorul României. La o asemenea proiecţie futurologică se adaugă procesul galopant de «romizare» a societăţii româneşti, cu precizarea că în societatea românească, romii civilizaţi nu sunt absolut deloc discriminaţi, iar procesul de «romizare» trebuie înţeles din punct de vedere cultural, nu strict demografic, doar ca proces de extindere a culturii romilor, atât prin creşterea rapidă a ponderii lor demografice, cu mulţi copii în fiecare familie, cât şi prin aculturaţie secundară, ca transfer cultural dinspre minoritari spre majoritari, cultura romilor penetrând – ca limbaj, voce, mentalitate, moralitate, comportament şi stil de viaţă – cultura materială şi spirituală a populaţiei de etnie românească într-o asemenea măsură, încât a alterat-o definitiv, România fiind, în accepţiunea denumirii istorice a populaţiei rome, un fel de «ţară ţiganizată» sau «colorată» prin limbaj! De aceea, pe de-o parte, din ce în ce mai mulţi români sunt auziţi prin expresii scârbavnice de felul: «să moară mama», «să-mi moară familia» sau «să-mi moară copiii», iar pe de altă parte, din ce în ce mai mulţi străini încep să ne considere pe toţi ca fiind romi, unii dintre ei etichetându-ne chiar şi în public, mai ales la posturile de televiziune şi pe stadioane, prin sintagmele «ţigani împuţiţi», «ţigani cerşetori» sau «ţigani infractori», mai ales că în condiţiile scăderii dramatice a populaţiei României, concomitent cu creşterea galopantă a ponderii comunităţii rome, atunci când această comunitate va atinge atât pragul critic de pondere, de peste 50% din populaţie, cât şi pragul critic de prevalenţă, de ocupare a poziţiilor dominante în instituţii şi în economie (în pieţele agro-alimentare având deja dominare de monopol), atunci se va auto-scrie actul de deces al României «dodoloaţă» sau al României «pitoreşti», după unii analişti, cam peste 25-30 de ani! Şi, din moment ce clanuri banditeşti ale romilor au penetrat, inclusiv prin încuscrire, până la vârfurile puterii politice şi ale puterii judecătoreşti, rezultă că actul de deces al «dulcei»Românii, pe care o cânta Mihai Eminescu, să se auto-scrie mult mai repede! (VA URMA)

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*