Educație și inegalitate în România. Un interviu inedit cu Sebastian Țoc, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române

Sebastian Țoc este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române și cadru didactic asociat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, având o importantă experiență în realizarea de cercetări care utilizează atât metodologii cantitative cât și calitative. Cercetările pe care le realizează în prezent includ teme precum: egalitatea de oportunități și excluziunea socială în România; cercetări calitative care analizează experiențele de muncă și/sau șomaj ale tinerilor NEET din România; analiza politicilor care își propun reducerea inegalităților sociale în România.

Foto: Maria Cernat

Am discutat cu domnul Sebastian Țoc despre inegalitate și educație, în contextul lansării lucrării „Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc”. Conform autorului, cartea este construită în jurul unui obiectiv central, anume acela de a explica cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Acesta își propune să ofere o imagine generală a modalității în care învățământul generează oportunități pentru elevi într-un context social marcat de sărăcie și politici de protecție socială aproape inexistente și, in același timp, să conecteze tabloul general cu mecanismele de selecție a elevilor din învățământul obligatoriu. Unul dintre capitole tratează pe larg inclusiv ce se întâmplă după selecția la liceu, fiind descrisă viața cotidiană într-o clasă de elevi dintr-un liceu de elită din România.

Rep. În foarte scurt timp va fi disponibilă pe piață lucrarea „Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc”. Un volum așteptat, aș zice, ținând cont că sociologia educației nu a dobândit încă la noi statutul de care se bucură în spațiul vestic. Fără a divulga prea mult din concluziile lucrării, vă propun să ne explicați – pe baza datelor avute la dispoziție – cum și în ce măsură contribuie școala românească la reproducerea inegalităților sociale și a structurii de clasă. 

S.Ț.: În carte am argumentat că problema fundamentală nu pleacă în mod necesar de la învățământ ci de la structura socio-ocupațională. În România, inegalitățile sociale au crescut, fie că vorbim despre inegalități de venituri, fie inegalități de acces la bunuri și servicii de bază; sărăcia, indiferent cum e măsurată, este mult peste media europeană, iar acest lucru sugerează că o parte semnificativă din populație are probleme în a-și asigura traiul zilnic; sărăcia în rândul copiillor și tinerilor este și mai mare, lucru care foarte probabil afectează participarea la educație; legislația muncii este foarte neprietenoasă cu familiile care au copii, părinții care muncesc au puțin timp pe care să îl petreacă cu proprii copii; iar salariile care în multe cazuri nu ajung pentru cheltuielile ce asigură un trai decent sunt un alt aspect problematic, mai ales că majoritatea salariaților câștigă salariul minim pe economie; un alt fenomen important care afectează copiii este fenomenul migrației, cea temporară fiind în mod deosebit problematică pentru participarea totală măcar în învățământul obligatoriu. În sistemul de învățământ din România se reflectă această polarizare care există la nivelul societății.

Rep. Cum se manifestă această polarizare?

S.Ț. Cea mai evidentă este între mediul rural și urban, pe care o cunoaștem pentru că există date oficiale care arată că rezultatele la toate testările naționale standardizate și internaționale sunt în medie mult mai slabe în rural, comparativ cu urban. Strategiile de reducere a acestui decalaj s-au axat în special pe reducerea diferențelor între infrastructura școlilor din rural și a celor din urban și într-o mai mică măsură a pregătirii profesorilor, lucru insufiecient, având în vedere factorii care influențează rezultatele școlare. Aproximativ aceeași situație este în cazul inegalității la fel de vizibile și care se observă și în învățământ, între minoritatea romă și majoritatea română. Măsurile au vizat din nou aspecte ce țin de infrastructura educațională, împreună cu politicile de desegregare, însă cu rezultate modeste. Foarte rar, au existat programe menite să combată rasismul din învățământ. De asemenea, factorii socio-familiali care influențează rezultatele școlare au fost considerați naturali și rareori au existat politici menite să atenueze impactul acestora asupra rezultatelor elevilor.

În același timp, în carte argumentez și că modalitatea în care este organizat sistemul de învățământ amplifică inegalitățile educaționale (vorbim de inegalitate educațională atunci când factori nemeritocratici precum resursele familiale influnețează rezultatele școlare și parcursul educațional). Cu alte cuvinte, atât modalitatea de înscriere în școli cât mai ales admiterea la liceu sunt în foarte multe situații mecanisme de selecție socială a elevilor. Astfel, avem școli primare și gimnaziale, dar mai ales licee, foarte polarizate din punct de vedere socio-economic.

Rep. Revenind la întrebarea inițială… cum contribuie școala la reproducerea structurii sociale?

S.Ț. Nu vorbim de o reproducere per se a structurii sociale ca în paradigmele clasice ale reproducerii economice, sociale și culturale. În realitate, este dificil de demonstrat reproducerea în cazul României pentru că pe de-o parte structura ocupațională s-a schimbat semnificativ în ultimii 30 de ani și pe e altă parte diviziunea muncii la nivel global a suferit modificări substanțiale odată cu trecerea la „o economie bazată pe cunoaștere” și apariției așa-ziselor bullshit jobs, ori a celor în care deși necesită competențe ridicate, sunt prost plătite, mai ales că încă ne aflăm într-o zonă de semi-periferie a capitalismului global.

Rep. Care sunt factorii sociali ce influențează succesul școlar în cazul elevilor din România?

S.Ț. Conform analizelor pe datele din testările internaționale PISA, cei mai importanți factori sunt statusul ocupațional al părinților (a fost realizată o ierarhizare a ocupațiilor conform indexului internațional al statusului socio-economic și ocupațional ISCO) și capitalul cultural al părinților (măsurat printr-un index al bunurilor culturale deținute în familie: literatură poezie și artă). Mai mulți factori socio-familiali influențează rezultatele școlare, însă cei doi sunt cei mai importanți, fiind important de menționat că nivelul de educație al părinților e și el relevant mai ales când se suprapune cu factorii de mai sus. Dintre factorii școlari, un rol important e dat de calitatea resurselor școlare educaționale, măsurată în general prin existența sau nu a unui deficit de resurse școlare de tipul computerelor, softurilor, materialelor didactice, laboratoarelor etc.. Acest factor este mult mai puțin important prin comparație cu cei doi socio-familiali.

Trebuie spus că in afara testărilor internaționale nu avem informații/date care să ne permită să identificăm factorii care influențează succesul școlar măsurat prin rezultatele de la evaluări naționale, bacalaureat sau chiar olimpiade, pentru că Ministerul Educației, deși are posibilitatea de a colecta date despre caracteristicile socio-familiale fiecărui elev în sisteme informatice precum SIIR și RMU, alege să nu o facă.

Rep. Administrația prezidențială a publicat recent raportul „România Educată”. Care sunt punctele tari și punctele slabe ale proiectului, așa cum a fost el prezentat opiniei publice?

S.Ț. Principalul punct forte este că formulează niste principii precum cel al oferirii unei educații de calitate pentru toți elevii, lucru care implică și politici care să asigure echitatea în sistemul educațional, care e fundamentală în condițiile economice din prezent, cu un tip de capitalism relativ complex în care ai nevoie de competențe de bază chiar și pentru joburile prost plătite. De asemenea, chiar dacă raportul nu dorește să deranjeze cu ceva învățământul privat, apar destul de des mențiuni care sugerează că investițiile în învățământul public sunt necesare pentru dezvoltarea societății românești, lucru de asemenea pozitiv pentru că educația publică de calitate e printre principalele instrumente prin care poți să asiguri prosperitate pentru cât mai mulți oameni. Prin comparație, ultima măsura a guvernului PSD-ALDE care alocă bani pentru finanțarea publică a grădinițelor private olimpice e extrem de problematică pentru o țară care n-are suficiente grădinițe publice, personal insuficient și prost plătit, infrastructură și resurse educaționale, ori programe after-school, necesare asigurării unui start decent în viață a copiilor din zone defavorizate. Mai mult, atragerea copiilor bogați în zona privată va genera o polarizare puternică între învățământul public și privat, în defavoarea primului care va fi etichetat inferior deși în realitate va fi doar segregat social.

Revenind la România Educată, această strategie nu seamană foarte mult cu un proiect politic pentru că nu își asume o poziție politică ce ține cont de realitățile din societatea românească. E foarte complicat să împaci toți actorii din și din jurul sistemului educațional, iar proiectul pare că a încercat să facă acest lucru (sigur și procesul de elaborare în care foare multe persoane au fost implicate a contribuit la acest rezultat).

Pe scurt, nu oferă răspunsuri concrete la întrebările fundamentale unei astfel de strategii de tipul: care e starea de fapt în societate și educație (ce merge bine ce merge rău și ce spun studiile depre factorii care fac ca lucrurile să meargă rău); ținând cont de studiile existente, ce politici sunt necesare, pe de-o parte, pentru a rezolva problemele existente și pe de altă parte, pentru a schimba învățământul în acord cu obiectivul principal stabilit (care in strategia Romania Educată nu e foarte clar); care sunt argumentele pentru măsurile propuse; ce alte politici in afara celor educaționale ar mai fi necesare pentru atingerea obiectivelor; pe ce niveluri ale învățământului ne concentrăm și cum implementăm măsurile propuse; care sunt limitele unui astfel de program etc.. În cazul Proiectului Romania Educată nu sunt foarte clare aceste lucruri, iar reacția destul de diversă a opiniei publice sugerează că fiecare poate prelua din el cam ce îi convine, fie că vorbim de evidențierea unor aspecte pozitive, fie că e vorba de o critici punctuale.

Rep. Pornind de la limitele Proiectului România Educată, pe care foarte elocvent le-ați sintetizat, care sunt, în opinia Dvs., principiile de la care ar trebui pornit în elaborarea și implementarea unei reforme reale a sistemului de învățământ pentru ca aceasta să își demonstreze, prin rezultate măsurabile, eficiența și durabilitatea?

S.Ț. E o întrebare complicată, o sa repet ce am mai spus și în alte ocazii. Cea mai des întâlnită soluție care funcționează este concentrarea pe învățământul pre-primar și primar public, accesibil și de calitate pentru că acolo se formează inegalități care mai târziu sunt extrem de dificil de redus. Dacă ajungi în clasa a V-a și nu știi să citești sau să faci calcule de bază nu își mai bate nimeni capul cu tine. Educația timpurie are nevoie de finanțare serioasă, acolo trebuie să meargă grosul finanțării (în prezent acolo merg cei mai puțini bani), alături de măsuri de atragere și pregătire a cadrelor didactice. Elevii trebuie ținuți cât mai mult în școală, programele de tip after school pot fi utile chiar dacă nu fac numai activități educaționale clasice, de exemplu pot fi lăsați mai mult să se joace în clasă sau afară, să se uite la filme, să discute despre viața lor etc..

De asemenea, este necesară concentrarea atenției pe elevii din zonele dezavantajate. Pentru asta e nevoie de o schimbre la nivelul managementul instituțiilor educaționale care ar trebui să aibă ca obiectiv central participarea la educație și reducerea analfabetismului funcțional și să fie premiate pentru acest lucru. Cu alte cuvinte, schimbarea de management poate însemna asumarea unui rol mai important la nivel comunitar pe care școala poate să și-l asume, în special în zonele dezavantajate. Formarea profesorilor pentru a înțelege ce înseamnă că școala trebuie să ofere egalitate de șanse în contextul situației sociale din România, este de asemenea importantă, însă așa cum am mai spus, nu e o condiție suficientă. E nevoie de politici de ocupare a forței de muncă, de politici salariale (e.g. creșterea salariului minim), de politici sociale, atât universale cât și prin testarea mijloacelor de trai precum un venit minim garantat care să asigure cel puțin subzistența familiilor beneficiare. O altă măsură ar putea fi legată de finanțarea cercetării aplicate în educație și a evaluării impactului programelor implementate care să ofere informații despre cum trebuie să arate politicile ținând cont de realitățile existente.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*