Este sau nu alegerea facultății o întâmplare?

Clasa a 12-a reprezintă pentru viitorul student o perioadă a căutărilor și, în afara situațiilor în care traseul educațional este pus la punct cu maximă claritate, sunt șanse mari ca actualul elev să se situeze în categoria celor care nu au luat o decizie finală în ceea ce le privește viitorul.

Lista interogațiilor „maturității” a început, în cazul meu, in clasa a 4-a, cu o întrebare de mare greutate pentru acea vârstă: „ce vrei să devii când o să fii mare?”. Printre zeci de răspunsuri ca: doctor, profesor, astrolog sau (într-o tentă puerilă) prințesă, răspunsul meu a venit cu o ușurință nebănuită, și chiar negândită, pot spune: judecător, pentru că, așa cum mi-am justificat atunci replica, îmi doream ca dreptatea să triumfe.

Au trecut apoi 8 ani și știam că tot ce îmi doream era să fiu studentă la Facultatea de Drept din București. A urmat un an greu, cu multe încercări, meditații, profesori cu ajutorul cărora reușeam să privesc către o frumoasă studenție în drept; părinții, care mă ajutau necondiționat și eu, care nu eram sigură 100% că voi reuși. Nu am luat în calcul o altă posibilitate. Nu mă vedeam făcând altceva, căci știam că această facultate (și multă muncă în spate) putea o sa îmi ofere  meseria  mult visată. Așa că, după ce m-am înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, am dat search rapid pe google pentru  a găsi o altă opțiune, unde să susțin examenul pentru admitere, și am găsit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații publice.

Aveam două facultăți alese, două examene: unul, unde m-am pregătit intens aproape un an, iar altul, despre care nu știam decât data la care îl voi susține. Ziua examenelor sosise. Primul a fost la Comunicare și Relații publice, unde am pășit detașată, căci știam că, într-un fel sau altul, viitorul meu nu ar depinde de acea facultate. Este o facultate care îți deschide multe uși, unde poți lucra chiar din timpul ei și tot ce trebuie să faci este să iubești să vorbești (fie prin viu grai, sau în cuvinte așternute pe numeroase rânduri) cu ceilalți oameni. Am obținut nota 9 (m-am situat între primii 7) la acest examen și, deși nu mă așteptam, am fost tare încântată. După două zile, am susținut și examenul la Drept, unde am avut zeci, sute, mi de emoții. A fost un examen foarte greu, însă speram să fie totul bine. Și nu a fost. Obținusem o notă care mă clasifica între cei de la frecvență redusă. Dezamăgirea a fost proporțională cu eșecul. De atunci, ideea de a fi judecător din clasa a 4-a a rămas undeva închisă… pentru un timp.

M-am dus de drag la această „nouă” facultate, m-am apropiat foarte mult de o colegă, care mai apoi mi-a devenit prietenă; am participat la multe activități. Totul a mers foarte bine.

Însă, la finalul anului întâi, simțeam că inima nu aparținea în totalitate facultății actuale, așa că am decis (cu o lună înainte de susținerea examenului) să învăț singură, pentru a putea să îmi îndeplinesc dorința. Și am reușit! De data aceasta, am reușit! Dorința și perseverența și-au spus cuvântul!

Acum, merg în paralel cu ambele facultăți, însă ce este cel mai important este să nu renunți niciodată la ceea ce TU consideri că îți poate schimba viața.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*