EXCLUSIV! Prof.univ.dr. Elena Zamfir: Asistenții sociali trebuie să acorde o atenție specială pentru eliminarea oricărei înțelegeri greșite de către beneficiar a calității lui de ”asistat social”,  care ar putea duce la dependența lui de ajutoare sociale! 

Elena ZAMFIR este prof.univ.dr., cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), Academia Română, Bucureşti. Este doctor în filozofie din 1972 la Universitatea Bucureşti. Este cadru didactic în învăţământul superior din 1966. Este coordonator de doctorat din 1994. A fost şef la catedra de Asistenţă Socială şi Psihologie Socială a Universităţii din Bucureşti din 1991-2009. A jucat un rol deciziv în reinstituționalizarea asistenței sociale după 1989, a coordonat și a fost implicată în programe naţionale şi internaţionale centrate pe incluziunea grupurilor defavorizate, oportunităţi egale şi politici de gen, programe sociale pentru romi, economie socială, servicii de asistenţă socială pentru copil şi familie etc. A fost expert național pe politici sociale în asistenţă pentru instituţii internaţionale: UNICEF, UNDP, UNESCO, USAID, DIFID, Consiliul Europei, Comisia Europeană. A publicat multe studii în reviste de specialitate (peste 70), cărţi ca singur autor şi co-autor (25), rapoarte naţionale şi internaţionale (peste 18). Este doctor Honoris Causa la 5 universități din țară: Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Oradea, Universitatea Andrei Șaguna din Constanța, Universitatea din Craiova, Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu. A primit Premiul Consorțiului Universităților Americane pentru coordonarea masterului internațional „Administrarea Comunitară a Justiției”.

Rep. Pentru că există atât de multe idei preconcepute privind domeniul asistenței sociale și profesia de asistent social, vă întreb, înainte de orice, ce face un asistent social?

E.Z. După Revoluție, profesia de asistent social și-a câștigat un statut prestigios, binemeritat în nomenclatorul profesiilor din România. Personal, am fost implicată direct, alături de un grup de sociologi, psihologi, pedagogi, psihologi sociali, economiști, juriști, medici, în relansarea asistenței sociale ca profesie distinctă, cu forme de specializare proprii la nivel de licență, master și doctorat. Am ajutat direct nu numai la construcția sistemului de învățământ în asistență socială, dar și a celui administrativ-instituțional. Pe lângă numeroasele proiecte naționale și internaționale centrate pe politici în asistență socială, am folosit, în mod critic și selectiv, experiența școlii sociologice de la București, a lui D. Gusti, unde asistența socială românească figura, între cele două războaie mondiale,  ca model pentru țările occidentale.

Asistenţa socială, ca parte esenţială a protecţiei sociale, reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a programelor de suport social pentru categorii vulnerabile, cu risc de marginalizare și excluziune socială. Ea asigură, prin forme proprii, specifice ajutorului social, integrarea socială a persoanelor și grupurilor aflate în dificultate, dar mai ales, îi ajută pe aceștia să-şi recapete propria lor autonomie/independență.

Rep. Cum funcționează sistemul de asistență socială?

E.Z. Sistemul asistenței sociale se bazează pe următorul principiu: din fonduri bugetare de stat sau din fonduri obţinute voluntar de la indivizi sau de la comunitate sunt sprijinite persoanele în dificultate, în funcţie de profilul necesităţilor lor. În acest caz, prestaţia pentru beneficiarii de asistență socială se centrează pe nevoile lor individuale, conform principiului solidarităţii. Aceasta nu este condiționată de nicio contribuţie personală anterioară. De regulă. sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul asistenţei sociale nu este precizat decât în limitele generale acordat prin lege, urmând a fi specificat, prin analiza de la caz la caz a situaţiilor concrete, prin anchete sociale efectuate de profesioniști. Sistemul complex al asistenței sociale solicită, la rândul lui, o profesionalizare bazată pe competențe moderne. În acest context, apare și rolul asistentului social în relația cu cei în dificultate.

Rep. Cum a evoluat profesia de asistent social în România?

E.Z. Evoluția a fost rapidă, atât în extensie, prin acoperirea unor noi riscuri sociale, cât şi în metodele ei de lucru: de la asistarea cu mijloace clasice, de tip psihologic şi social, a individului în dificultate, la asistenţa grupurilor, comunităţilor vulnerabile, până la conştientizarea indivizilor, a grupurilor cu risc de marginalizare, în susţinerea şi apărarea drepturilor ce li se cuvin.

Se caută astfel soluţii de creștere a capacității lor de integrare într-un mod normal de viaţă. Asistentul social este cel care ajută indivizi, grupuri şi comunităţi vulnerabile în identificarea resurselor disponibile, precum şi în proiectarea strategiilor de rezolvare a problemelor lor. El ajută la refacerea deficitului de integrare normală a celor în dificultate. Asistenții sociali oferă posibilităţi de cunoaştere şi acces a celor în nevoie la servicii specializate, orientându-i către înţelegerea și folosirea corectă a cadrului legislativ de asistență și protecţie socială.

În societatea noastră, asistentul social are, în principal, următoarele atribuții:

  • identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei care se califică pentru suport în asistență;
  • diagnoza corectă a problemelor cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se confruntă pe o perioadă determinată şi în anumite condiţii de viață;
  • calificarea stării beneficiarului pentru formele diferite de suport social;
  • inițierea unui program coerent de măsuri concrete, centrate activ pe nevoile beneficiarului, pentru diminuarea riscurilor și a condițiilor de marginalizare;
  • identificarea variatelor surse de finanţare a programelor și măsurilor de sprijin;
  • conştientizarea propriilor lor probleme de către cei aflaţi în situaţii de risc pentru mobilizarea capacităților lor de integrare/refacere;
  • stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială, prin cunoaşterea cadrului legislativ‒instituţional;
  • suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-culturală şi economică;
  • evaluarea periodică a stării beneficiarilor și monitorizarea lor, până la recuperare;
  • promovarea unor strategii de prevenire a situaţiilor defavorizante care pot conduce la marginalizare socială;
  • dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local privind dimensiunea problemelor celor aflaţi în situaţii speciale.

Lista activităților/obligațiilor profesionale ale asistentului social rămâne una deschisă în funcție de noile vulnerabilități ale societății moderne.

Rep. Cum se adaptează sistemul de asistență socială la nevoile specifice, generate de pandemia de Covid-19?

E.Z.  În noul context, sistemul de asistență socială trebuie să se orienteze mai bine spre focalizarea prestaţiilor şi serviciilor sociale la nevoile concrete ale persoanelor în dificultate. Acestea trebuie monitorizate pe perioade mai lungi, care să asigure refacerea capacităților lor normale de integrare socială. În prezent, cerința enunțată nu este numai un deziderat, dar și un imperativ al politicilor sociale de protecție și de asistență socială. Obiectivul intervenţiei asistenței sociale este astăzi de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială autonomă.

Rep. Ați amintit anterior de eforturile pe care le-ați întreprins imediat după 1989 pentru construirea sistemului de asistență socială din România, atât sub raportul formării profesionale, cât și al infrastructurii administrative. Care au fost principalele obstacole de care v-ați lovit pe parcursul acestor demersuri?

E.Z.  Construcția asistenței sociale a fost una dificilă, cu o evoluție sinuoasă, cu perioade de ascensiune, dar și cu stagnări, cu schimbări conjuncturale, dar și cu împliniri consolidate în timp. A lipsit însă la început o viziune strategic de reconstrucție a asistenței sociale. De aceea, ea a urmat o cale neliniară și contradictorie, datorată în mare parte unui deficit de înţelegere a complexităţii profilului asistenţei sociale și a rolului ei social de către decidenții politici ai momentului respectiv.

Rep. Cum s-a manifestat această ingerință, uneori nefastă, a politicului?

E.Z.  A fost vizibilă mai ales în perioada de început a tranziției, când asistența socială devenea „victima” unor fluctuaţii politice de moment. Asistenţa socială de tip instituțional a fost fragmentată la nivelul mai multor instituţii/ministere, care adesea concurau între ele pentru resurse financiare. Actele legislative din asistenţa socială s-au făcut în grabă, „pompieristic”, uneori  de către nespecialişti, neasigurându-se astfel  corelarea şi coerenţa lor. Au existat numeroase neconcordanţe interne, dar şi disfuncţionalităţi în armonizarea cu legislaţia europeană, lăsând adesea probleme presante ale domeniului total sau parţial neacoperite. Multe din bunele intenţii în construcţia sistemului de asistenţă socială, în timp, s-au transformat în schimbări lipsite de consistenţă şi durabilitate.

Rep. De la ce premise s-a pornit în relansarea universitară a învățământului în domeniul asistenței sociale?

E.Z.  Revoluţia din Decembrie 1989 a găsit asistenţa socială, ca profesie, total nepregătită pentru a face faţă noilor probleme ale tranziţiei. La începutului anului ’90, nu existau decât puţini specialişti în asistenţă socială care să iniţieze reconstrucţia sistemului de servicii specializate. În acel moment de început, regândirea profesiei de asistent social s-a datorat unui grup de sociologi, împreună cu o echipă multidisciplinară de la Universitatea din Bucureşti. Entuziasmaţi de experienţa şcolii sociologice coordonate de Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl, aceștia au luat în calcul două aspecte complementare în crearea profesiei de asistent social:

  1. reconsiderarea tradiţiei valoroase a învăţământului de asistenţă socială românesc dintre cele două războaie, tradiție promovată de Scoala sociologică de la București, coordonată de D. Gusti: programe, manuale, practică de specialitate, deschidere către cercetarea de tip intervenţie/schimbare, ajutor social focalizat pe nevoi, orientare practică spre refacerea capacităţilor de integrare socială a persoanelor/grupurilor cu risc crescut, soluţionarea problemelor umane pe baza unei diagnoze clare, elaborarea unor legi coerente ale asistenţei sociale. Au rămas exemplare Legea asistenţei sociale a pensiilor din 1930, Legea serviciilor sociale de tip comunitar, cercetările de sociologie urbană ale Institutului Social Român şi serviciile de sprijin comunitar, care au continuat să se dezvolte în condiţii politice extrem de dificile, până la desfiinţarea lor, în 1969.
  2. preluarea selectivă a unor modele de formare modernă din ţările occidentale, cu o bogată experienţă în domeniu.

Procesul de reconstrucţie a sistemului de învăţământ în asistenţă socială, inevitabil, s-a confruntat atunci cu o largă gamă de dificultăţi: lipsa unui corp semnificativ de asistenţi sociali, dar şi a unui sistem universitar de formare a specialiştilor, existenţa doar a unor „fragmente” ale sistemului de instituţii de asistenţă socială, prezenţa unui cadru juridic/legislativ total inadecvat/depăşit.

Din vechea şcoală cu tradiţie, iniţiată de D. Gusti, la începutul anilor ’90 se găseau în activitate doar specialişti în asistenţă socială cu pregătire postliceală, şi aceştia în număr foarte mic în raport cu numeroasele probleme create de noul context economico-social al tranziţiei. Mulţi dintre ei se pierduseră în instituţii cu profil diferit de asistenţa socială, fiind nevoiţi să se recalifice la locurile de muncă. În plus, formarea specialiştilor a trebuit să se desfăşoare în situaţia în care aceştia nu găseau instituţii specializate care să-i absoarbă.

Sistemul legislativ s-a cristalizat cu mare întârziere, fiind caracterizat de incoerenţe şi grave goluri; instituţiile de asistenţă socială s-au reformat ezitant şi greoi; asistenţa socială preventivă şi recuperarea celor în dificultate erau, practic, inexistente.

În contrast cu evoluţia foarte lentă a sistemului de servicii, formarea universitară a unei noi generaţii de asistenţi sociali a debutat rapid. Profesia a fost acreditată în conformitate cu standarde înalt calitative. Specializarea în asistenţă socială a fost introdusă apoi şi în alte universităţi din ţară, de stat şi apoi și particulare: la Iași, Cluj, Timisoara. Oradea, Craiova, Târgovişte, Alba Iulia, Piteşti, Baia Mare, Arad, Constanţa, Bacău, Suceava etc

Catedra de asistenţă socială şi de sociologie din Universitatea Bucureşti și Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale (asociație constituită în 1993, acreditată formal în 1996 cu rol de consilier pe lângă ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale) au oferit un sprijin constant în procesul de reformă a sistemului instituțional-administrativ de asistenţă socială prin participare activă la elaborarea actelor legislative promovate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi la dezvoltarea sistemului de beneficii și servicii de asistenţă socială. Asistenţa socială ca profesie universitară a fost percepută atunci și ca un instrument al reformei sociale, având, totodată, misiunea de a participa la dezvoltarea noilor strategii de politici sociale.

Pentru a realiza acest program de refacere a Şcolii româneşti de asistenţă socială s-a primit un sprijin important din toate părţile: din interior, de la factorii decidenți și instituțiile publice, de la sociologi şi specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane, de la asistenţii sociali formaţi în trecut în școala lui Gusti, dar şi din exterior, de la experţi proveniţi de la universităţi din Occident, cu tradiţie în formarea asistenţilor sociali şi a serviciilor de asistenţă (Olanda, Anglia, SUA, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia, Spania, Franţa, Japonia).

Profilul social şi cultural al profesiei de asistent social a fost redobândit şi acceptat în foarte scurt timp după Revoluţie, iar motivaţia tinerilor pentru noua profesie a crescut rapid. În 1994, apare prima promoţie de asistenţi sociali cu diplomă universitară. Până în anul universitar 2004-2005, formarea asistenţilor sociali s-a realizat la nivel universitar de patru ani (învăţământ superior de lungă durată) şi la nivel universitar de trei ani (învăţământ superior de scurtă durată), Din anul 2005-2006, prin decizia Ministerului Educaţiei şi Cercetării, invocând procesul Bologna, formarea asistenţilor sociali, ca şi în alte profesii sociale şi umaniste, a fost redusă la trei ani, cu o continuare opţională de doi ani la nivel de master.

Gradual, în cei 30 de ani de tranziţie s-a regândit sistematic întreaga structură de formare a profesiei de asistent social la nivel universitar, dar şi la nivel postuniversitar – masterat şi doctorat – după standardele de calitate moderne. Astfel, profesia de asistent social a dobândit o valoare socială şi o poziţie clară în ierarhia profesiilor socio-umane, recâştigându-şi treptat prestigiul binemeritat în comunitate, pierdut în anii regimului comunist. Dar acest lucru nu a fost nici simplu, nici lipsit de dificultăţi instituţionale, legislative, financiare, ajungându-se uneori chiar la discuţii aprinse între decidenții politici, instituţii de profil şi specialişti din domeniu. Munca de convingere dusă de mediul academic universitar cu factorii politici nu a fost deloc una ușoară. S-a mers pe principiul de a cuceri treptat. pas cu pas, teren pentru  profesia de asistent social.  Acestea sunt, de altfel, probleme inerente relansării unei profesii care nu mai avea un corespondent imediat în practica instituţională şi care dispăruse și din conştiinţa colectivă mai bine de 25 de ani.

Un alt element semnificativ al învăţământului cu profil de asistenţă socială se referă la preocuparea de a atrage în profesie acei tineri care provin din grupurile dezavantajate, cu risc crescut de marginalizare. Credința noastră atunci era că aceștia vor fi motivați pentru profesie și vor fi responsabili pentru recuperarea celor vulnerabili. La iniţiativa Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, Ministerul Învăţământului a acordat, pentru secţiile de asistenţă socială din principalele universităţi, începând cu 1993, câte zece locuri pentru tinerii romi. Majoritatea absolvenţilor din această categorie au în prezent funcţii de răspundere în diferite instituţii şi organizaţii specializate pe asistenţa socială a romilor și nu numai.

De asemenea, din anul universitar 2003-2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială le-a acordat anual câte 10-12 locuri, scutite de taxă, tinerilor care provin din instituţiile pentru copii. Serviciile sociale din Bucureşti le-au acordat şi ele un sprijin substanţial acestor tineri, cărora, după 18 ani, nu mai puteau, prin lege, să le asigure locuri în instituțiile de copii. De fapt, nu li se mai asigura nimic pentru integrarea lor socială normală, nici măcar condiţii de locuit.

Concluzionând, putem spune că sistemul universitar de asistență socială a adus o contribuţie decisivă la cristalizarea profesiei de asistent social pe toate treptele de formare și specializare. Prin aceasta s-a implicat activ și în procesul de reformă a sistemului instituțional-administrativ. Procesul de reconstrucție a asistenței sociale nu a fost deloc unul uşor. Au fost numeroase rezistenţe și piedici, provenite din neînţelegerea profesiei sau din interese instituţionale înguste.

Rep. Multe sunt aspectele prost înțelese care vizează profesia de asistent social și chiar mecanismul de funcționare al sistemului asistenței sociale. La asistență socială pare că se pricepe toată lumea. De pildă, se vehiculează frecvent, mai ales în mediul online și în emisiunile televizate, ideea potrivit căreia statul alocă sume mult prea mari pentru ajutoarele sociale, că, prin aceasta, încurajează o cultură a ostilității față de muncă și a dependenței de ajutoarele sociale. Cât este mit și cât este realitate în această afirmație?

E.Z. Desigur, știu că se vehiculează în unele spații publice neacademice discuții cu privire la formele de ajutor social și la sumele alocate ajutoarelor sociale, că ar fi prea mari și ar încuraja dependența de suport social. Mai grav, acestea ar descuraja motivarea beneficiarilor pentru muncă. S-ar putea să existe și un asemenea fenomen ”pervers” al asistenţei sociale în unele cazuri, la unele categorii de beneficiari, în funcție de educația și responsabilitatea lor pentru propria persoană. Nu se poate însă generaliza nicicum un asemenea fenomen. dacă ajutorul social este corect evaluat și monitorizat în timp.

O precizare aici. Suportul social acordat persoanelor vulnerabile prin diferite forme de asistență (beneficii, servicii, ajutoare ocazionale de urgență etc) se acordă doar pe o perioadă de timp limitată. Acestea se acordă persoanelor în dificultate care, din diferite motive, nu pot duce o viaţă activă, autosuficientă, fără un ajutor economic sau fără un suport fizic, moral, social sau cultural din exterior. Ajutorul se acordă până când persoanele în dificultate îşi găsesc resurse sociale, psihologice, economice de a putea duce o viaţă normală. Evaluarea stării beneficiarilor se face atât la început, pe parcurs, cât și în final, pentru a măsura progresul realizat în timp. În cazul în care se constată o dependență de ajutorul social întreținut de beneficiar, se sistează orice formă de ajutor prin asistență.  Scopul unei asistențe sociale profesioniste este de a acorda ajutoarele sociale doar pentru o perioadă limitată de timp celor în nevoie și aceasta pentru a forma o atitudine responsabilă a beneficiarului pentru recuperarea autonomiei lui. Dacă se ajunge la situaţia de dependență a beneficiarului de ajutoarele din asistenţa, cu siguranță este o vină gravă și a practicării neprofesioniste a asistenţei sociale prin formele ei de suport.  Aici putem vorbi de o asistare socială  la întâmplare, ”după ureche”, care contravine însăși  misiunii  fundamentale a asistenței. Asta  ar presupune că asistenţa socială și-ar fi întârziat sau chiar suspendat finalitatea ei de recuperare/refacere a capacităților proprii fiecărui beneficar în dobândirea unei vieți independente, autonome. S-ar putea astfel instala, treptat, normele unei culturi a acceptării traiului biologic la limita supraviețuirii.  Odată instalate, normele unei ”culturi a sărăciei și a neputinței învățate”, corelate cu lipsa de orizont în viață și de speranța integrării  în comunitate, ele sunt mult mai greu de eliminat. In fapt, acestea au fost întreținute și sunt și în prezent  întreținute de o asistență pasivă, de supraviețuire, ca răspuns pompieristic la urgențe.

Rep. Care au fost minusurile politicilor în asistență socială din perioada tranziției?

E.Z. O analiză a acestor politici evidențiază un dezechilibru major al formelor de suport și prevenție a riscurilor excluziunii. Beneficiile financiare supraestimate, slab focalizate pe nevoi, au susținut o politică mai mult pasivă, neperformantă, cu rezultate minime în recuperarea riscurilor sociale. În fapt, între beneficii și serviciile sociale, ca forme de bază complementare ale asistenţei, există o strânsă interdependență pentu atingerea obiectivului central de recuperare a beneficiarului. Din păcate, pe toată perioada postdecembristă, beneficiile financiare, mai simplu de gestionat administrativ, au fost supraestimate în politicile publice. Latura preventivă a apariției și multiplicării riscurilor, asigurată de servicii, a fost mereu subestimată. De aici, și generarea unor costuri mari în sistem și o eficiență scăzută pentru beneficiar.  Mai mult, raportul cost-beneficiu al formelor de tip financiar a fost și este greu de evaluat și monitorizat în timp. Complementaritatea serviciilor specializate de suport social cu beneficiile financiare rămâne un deziderat permanent, o cerință indispensabilă a politicilor sociale publice active de incluziune.

De aceea, cred că asistenții sociali trebuie să acorde o atenție specială în practica profesiei lor pentru eliminarea oricărei înțelegeri greșite de către  beneficiar a calității lui de ”asistat social”,  care ar putea duce la dependența lui de ajutoare sociale.

În opoziție cu această înțelegere a ajutoarelor sociale, există un alt imperativ al asistenței sociale moderne, bine practicate: ”de la dependența de ajutor social, la dependența de muncă”. Mulțe țări europene l-au pus în practică cu succes.  Aici se fac eforturi de a crea deprinderi, aptitudini  și o motivație specială pentru  a-l orienta pe beneficiar către o ”cultură a muncii”, singura posibilă de a a-i reda beneficiarului independența economică și încrederea într-o viaţă autonomă . Să nu uităm însă că asistența socială apare ca un drept universal al omului. Prin chiar specificul său, profesia de asistent social implică o filozofie proprie, centrată umanist. Este cunoscut faptul că nivelul şi amploarea asistenței sociale într-o colectivitate depind, într-o măsură esenţială, de sentimentul solidarităţii sociale.

Politicile sociale pe incluziunea grupurilor și persoanelor vulnerabile trebuie să adopte o abordare complex-structurată a nevoilor specifice. Acestea se vor regăsi într-un pachet structurat de măsuri care să integreze armonios toate cerințele beneficiarului.

Rep. Vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a participa la acest interviu și pentru complexitatea răspunsurilor! Sunt convins că, pentru mulți dintre cititorii noștri, domeniul asistenței sociale și profesia de asistent social sunt mult mai clar înțesele în urma discuției noastre. 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*