Interviu exclusiv! Conf.univ.dr. Mihai IOVU: Sunt necesare eforturi considerabile pentru ca toate drepturile copiilor să fie respectate și protejate în mod corespunzător, nu doar ale celor aflați în situații dificile la un moment dat!

Domnul Mihai Iovu este licențiat în asistență socială, absolvent al două programe masterale (sociologie și științe politice), doctor în sociologie, conferențiar universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, directorul Școlii Doctorale de Sociologie al aceleiași facultăți. Formarea sa profesională a fost completată printr-un stagiu postdoctoral în domeniul asistenței sociale la Rutgers, The Sate University of New Jersey, prin intermediul unei burse Junior Fulbright (2010-2011) și printr-un stagiu de 3 luni la Freie Universität Berlin, în domeniul drepturilor copilului (2012-2013).

Preocupare constantă în activitatea sa publicistică și de cercetare, am discutat cu domnul Mihai Iovu despre problemele și drepturile copiilor din România.

Rep. Stimate domnule profesor, înainte de a trece la subiectul propriu-zis – condiția copilului în societatea românească – vă propun o întrebare mai generală. Care sunt, din perspectiva specialistului în asistență socială, principalele probleme cu care se confruntă societatea românească astăzi?

M.I. Cred că în principal vorbim de două probleme:

  • decuplarea de la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Iar asta o privesc în dublă perspectivă:

(a) la nivel individual (nu ne mai pasă, sau ne pasă prea puțin de ceea ce se întâmplă cu oamenii din jurul nostru. Mă poziționez pe mine în centru, încerc să ajung cât mai repede la un nivel de bunăstare individuală, de cele mai multe ori sărind peste unele etape de dezvoltare și astfel uităm de cei care nu dispun de mijloacele necesare de a-și atinge și ei întreg potențialul);

(b) la nivel comunitar (noi, ca Stat, ca grup, credem că avem cele mai bune soluții și nu luăm în calcul recomandările, experiențele anterioare);

  • inconsecvența (lipsa unei viziuni strategice). Ce observ tot mai frecvent în măsurile propuse în plan educațional sau social este că de fiecare dată inventăm o „nouă” soluție salvatoare, dar fără un studiu de impact, consultare publică (reală) și tot timpul ne adaptăm din mers. Cred că aici aș putea găsi și o explicație: ne dorim să facem foarte mult într-un timp foarte scurt, fără să ne fi cristalizat anumite principii, competențe. Adică, dacă e să mă raportez într-un mod optimist la realitate, cred că decidenții observă într-adevăr diversele problemele din domeniul pe care îl gestionează, simt frustrările accumulate de-a lungul timpului și presiunea socială, așteptările foarte mari de la societate, dar deciziile luate azi și schimbate apoi mâine nu fac altceva decât să adauge frustarare, să atenueze în cel mai bun caz efectul, dar fără a se adresa cauzei reale.

De aceea cred că, în ciuda tuturor măsurilor, continuăm să vorbim despre aceleași lucruri: despre violența asupra copilului, despre un sistem educațional care nu este adaptat cerințelor sociale și tehnologice actuale, despre dificultățile de reintegrare socială a grupurilor vulnerabile, despre lipsa personalului calificat în asistența socială în special în mediul rural etc..

Rep. Cum a evoluat statusul de copil și copilăria, ca etapă a dezvoltării ontogenetice, în ultima sută de ani?

M.I. Conceptele de copil și copilărie sunt constructe sociale și culturale, prin urmare definițiile și percepțiile despre acestea s-au schimbat. În ultima sută de ani, Statul, ca responsabil de drept, a conștientizat importanța copiilor ca grup social distinct, întocmind o serie de politici specifice referitoare la sănătate, educație, sport, cultură etc.. În același timp, copilul este văzut ca titular de drept și, prin urmare, dispune de instrumentele prin care să-și ceară drepturile de la diverșii responsabili de drept, devenind astfel un actor social important. Cred că aceasta este principala schimbare în modul în care privim, la modul general, copilul și copilăria: un accent mai mare pus pe înțelegerea acestuia și efortul de a răspunde nevoilor sale. Evident, asta la modul general, fiindcă nu putem aprecia că toți copiii dispun la ora actuală de oportunități egale de dezvoltare. Dar e un pas, iar noile tehnologii la care au acces copiii acum cred că vor contribui și mai mult la capacitarea acestuia.

Rep. Care este statutul copilului în familia românească și cu ce probleme se confruntă cel mai adesea copiii români?

M.I. Este dificil a vorbi despre „copilul din România” la modul general și cred că este și destul de periculos a merge pe această direcție. Asta pentru că, atunci când analizăm diverse evoluții, remarcăm că acestea nu sunt nici geografice, nici uniforme, nici consistente.

Rezultatele unor cercetări ne arataă că există diferențe între copilul care trăiește în mediul urban și cel din mediul rural, de exemplu, în ceea ce privește oportunitățile de dezvoltare, serviciile (educaționale, medicale, sociale la care acces), nivelul de participare și implicare în viața comunității. În mod similar, numărul și calitatea serviciilor la nivel local sunt puternic influențate de veniturile/bunăstarea localității respective.

Copilul trebuie privit individual și din această perspectivă există copii în familiile din România care au șanse și oportunități foarte mari și copii care, în ciuda măsurilor, sunt în situații de vulnerabilitate. Tablolul este extrem de divers.

Cred că, în familie, cele mai importante probleme cu care se confruntă copilul sunt:

  • lipsa timpului de calitate petrecut cu părinții (adultul de referință), întrucât nu mai investim mult pentru a iniția și păstra interacțiuni semnificative cu copilul;
  • violențele fizice și emoționale: gradul de acceptare a violenței este încă mare în familiile din România, adulții nu au toate competențele necesare pentru a gestiona o relație cu copilul (și nu din vina lor, pentru că nu există nici suficiente programe care să te învețe aceste lucruri).

Rep. Cum apreciați legislația românească din domeniul protecției copilului, prin raportare la reglementările din alte state?

M.I. În România, protecția copilului este reglementată în principal de legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului – republicată în 2014, 2015 și 2016. Aceasta este pliată pe Convenția ONU cu privire la drepturile copilului (CDC), ratificată de România, de altfel, la începutul anilor 90 (Legea nr. 18/1990). Pe lângă CDC, sistemul legislativ al protecției copilului este completat și de Convenția de la Lanzarote pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, document ratificat de România prin Legea nr. 252/2010. Acestea sunt principalele repere legislative, completate de anumite prevederi cuprinse în Codul Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 – republicată și în alte acte normative interne, care fac referire la chestiuni specifice (ex. educație, sănătate).

Astfel, putem spune că, de-a lungul anilor (din 1997 încoace, când a început adevărata reformă a sistemului de protecție), România a dezvoltat o bază legală solidă. Cred însă că procesul legislativ a fost mai rapid decât procesul structural (formarea unor competențe în asistența socială, cristalizarea instituțională, dezvoltarea capacității administrative la nivel local), ducând astfel la un decalaj între ce ar trebui să se facă și ceea ce se oferă efectiv. Sau, mai pe scurt, crearea unui cadru legal este necesară, dar simpla adoptare a legilor nu garantează succesul sistemului.

Rep. Ce măsuri considerați că s-ar impune în vederea îmbunătățirii politicilor naționale din domeniul protecției copilului?

M.I. România trebuie să facă trecerea deplină de la o abordare bazată pe nevoi la o abordare bazată pe drepturi. Asta înseamnă eforturi considerabile pentru ca toate drepturile copiilor să fie respectate și protejate în mod corespunzător. Și ale TUTUROR copiilor, nu doar ale celor aflați în situații dificile la un moment dat!

De regulă, tindem să ne centrăm pe nevoile copiilor aflați în situații de vulnerabilitate și să prioritizăm anumite intervenții sau eforturi. Or, atunci când vorbim de drepturi și protecție, nu avem drepturi „mai importante” sau „mai puțin importante” în funcție de care să ne orientăm! Evident, asta înseamnă investiție financiară susținută în dezvoltarea serviciilor și a personalului din serviciile de protecție, iar în ultimii ani nu putem vorbi de o consecvență în acest sens.

Cred că o problemă în implementarea unei politici coerente vine și din modul oarecum „împrăștiat” în care se acționează. Astfel, copiii fac, într-o formă sau alta, obiectul strategiilor și programelor dezvoltate, administrate și implementate de administrația centrală și agențiile deconcentrate ale acesteia (Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii și Justiției Sociale), de agenții naționale (Autoritatea Națională pemtru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Agenția Națională pentru Rromi) și regionale, structuri descentralizate administrative la nivel județean și local. Nu există tot timpul o viziune unitară în monitorizarea și implementarea acestor politici.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*