Isteria «coronavirus» pentru starea de sănătate şi pentru efectele globalizării!

,,De când e lumea fost-au mii
De boli din grupa pandemii:
De ciumă, lepră, de holeră,
De tifos, friguri, filoxeră

Atunci când credinţele oamenilor, valorile, normele, tradiţiile şi moravurile de un anumit fel s-au integrat într-o entitate de-sine-stătoare, aptă să asigure satisfacerea  necesităţilor de prezervare şi de refacere a sănătăţii, s-a cristalizat isteria pandemiei în viaţa comunităţilor, aceasta însemnând ca instituţia medicinei să aibă drept  organizaţii şi forme de intervenţie, începând, din capitală, cu comisii parlamentare de specialitate, minister de specialitate, academie de stiinţe de specialitate, universitate, şcoli postliceale şi licee de specialitate, institute de cercetare, spitale, sanatorii, policlinici, dispensare şi cabinete, terminând, în comune și unele sate, cu dispensare şi cabinet uitate de lume, ca un exemplu pentru isteria «coronavirus» pentru starea de sănătate şi pentru efectele globalizării! Evoluând prin constituirea instituţiilor familei, religiei, economiei şi educaţiei, oamenii au început să înţeleagă că societatea se perpetuează şi se dezvoltă în măsura în care membrii săi sunt sănătoşi, adică au, conform definiţiei formulate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, „o stare completă de bine fizic, mental şi social” care îi face apţi pentru activitate şi îi fereşte de o anumită stare de isterie pe care o induce globalizarea. Medicina, fiind o instituţie socială, presupune, inclusiv un complex de ştiinţe, motiv pentru care ea constituie mai mult decât o ştiinţă teoretizantă, cât o formă de intervenţie activă în cazul situaţiilor de urgenţă. Din această condiţie supraştiinţifică, rezultă importanţa profesională a medicinii, iar din condiţia de imperativ, de absolut a sănătăţii şi a vieţii, rezultă importanţa sa socială pentru sănătatea fizică şi psihică a populaţiei.

“Am cerut Lui Dumnezeu sănătate să pot isprăvi multe, mi s-a dat boala ca să împlinesc lucruri mai bune”!

Intervenţiile de urgenţă se structurează prin interrelaţiile dintre statusurile şi rolurile specifice, astfel încât statusul de bolnav, de om socialmente recunoscut că trebuie să fie tratat, presupune în complementaritate un status de om, tot socialmente recunoscut, ca apt să trateze, acesta fiind statusul de personal medical calificat. Această recunoaştere decurge din fundamentarea statusului de medic, atât pe o pregătire de specialitate, cât şi pe o deontologie (etică profesională) specială, motiv pentru care profesia se poate presta numai pe bază de studii atestate şi de jurământ – Jurământul lui Hipocrate – depus în mod public, tot ca un exemplu pentru isteria «coronavirus» pentru starea de sănătate şi pentru efectele globalizării! De multe ori, relaţia interstatusuri medic‑pacient, în cazul pandemiei coronavirus, de exemplu, ca relaţie de tip decizional, medicul având dreptul total de a decide asupra tratării bolnavului, devine atât de polarizată, încât presupune intermedierea de către un alt status medical, acela de asistent medical, şi, respectiv, este atât de complexă încât presupune participarea unei multitudini de statusuri, inclusiv a unor statusuri paramedicale (farmacişti, biologi, chimişti, psihologi, profesori de cultură fizică medicală, maseori şi chiar fizicieni, informaticieni şi ingineri), tocmai pentru a confirma faptul că isteria «coronavirus» pentru starea de sănătate validează şi efectele globalizării. Şi, cum statusurile complementare devin operaţionale şi perfor­mante în măsura în care sunt organizate, se subînţelege că şi statusurile me­dicale şi paramedicale au fost condiţionate să se asocieze în organizaţii specifice, consacrate sub denumirea de cabinete, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii înzestrate cu aparatura de specialitate. Organizaţiile medicale îndeplinesc, conform abordărilor sociologice, „funcţiile‑cheie”, atât de tratare a bolnavilor, cât şi de prevenire a bolilor, această funcţie realizându-se conceptual prin cercetare fundamentală şi aplicativă, iar operaţional, prin programe de vaccinare, igienizare, educaţie şi control preventiv. Iar, dacă motivul Mircea Beuran poate fi unul îngrijorător, însăşi globalizarea dovedeşte că operaţionalizată astfel, instituţia medicinii a îmbunătăţit radical starea de sănătate şi longevitatea.

“Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulți și răi, ci a celor buni și puțini”!

În aceste condiţii, însă, indivizii normali ajung să trăiască până la degenerare, iar indivizii anormali să supravieţuiască în mod degenerat, motiv pentru care însăşi societatea globalizată degenerează într‑un proces în care bolile pandemice sunt din ce în ce mai chinuitoare şi mai costisitoare, afectând grav potenţialul fizic, psihic şi economic al generaţiilor active în cadrul societăţii, tot ca un exemplu pentru isteria «coronavirus» pentru starea de sănătate şi pentru efectele globalizării! Din această cauză, scade funcţionalitatea medicinei faţă de generaţiile active, astfel că medicina riscă să devină ori nefuncţională faţă de acestea, ori inumană faţă de generaţiile vârstnice, poate cele mai afectate de coronavirus. Dar, cum funcţionalitatea reprezintă criteriul suprem, nepunându‑se, deci, problema opţiunii, s‑a ajuns ca în cazul persoanelor în vârstă, „ambulanţa” nici să nu se mai prezinte sau să se prezinte tardiv. Rezultă că medicina, ca instituţia cu cea mai umanistă funcţie, creează o finalitate ce riscă să devină inumană pentru cei neajutoraţi la momentul potrivit! Cum optimul existenţei umane presupune, inclusiv ca oamenii să trăiască atâta timp cât sunt în putinţă şi să moară când cad în neputinţă, motiv pentru care orice om normal îşi doreşte ca Dumnezeu să-l ţină cât mai mult, dar să nu uite să-l şi ia, ca urmare, cum în majoritatea cazurilor, ei ori trăiesc chiar şi după ce cad în neputinţă, ori mor, chiar şi cât sunt încă în putinţă, înseamnă că omul este fatalmente predestinate să fie victima pandemiei coronavirus, ori să sufere supravieţuind în neputinţă, ori să sufere murind în putinţă! În acest caz, societatea, ori să‑i întreţină pe neputincioşi, ori să‑i piardă pe putincioşi, şi, deci, să‑şi afecteze perpetuu structura, funcţionalitatea şi dinamica, bineînţeles, tot ca un exemplu pentru isteria «coronavirus» şi pentru starea de sănătate prin efectele globalizării! Să fie clar, indiferent de progresele medicinei, fiind imposibil a se evita moartea şi suferinţele specifice bolilor pandemice şi neputinţei din stadiul final, este plauzibil că umanitarismul de a‑l ajuta pe bolnav să‑şi parcurgă ultima şansă, presupune inumanitarismul de a‑l lăsa să se chinuiască, iar umanitarismul de a‑l scăpa de suferinţă prin curmarea vieţii (eutanasia), presupune inumanitarismul de a‑l priva de ultima şansă, ceea ce denotă că omul este, tocmai prin condiţia sa umană, marcat de fatalitatea de a‑şi parcurge solitar şi neajutorat deznădejdea supremă a deznodământului rezultat prin isteria «coronavirus», respectiv, pentru starea de sănătate şi pentru efectele globalizării pe care le resimte cu dramatism astăzi omenirea! (VA URMA)

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*