La Calafat a fost reonorată Florentza Georgetta Marincu

Cuibărită în a doua mare meandră a Dunării, capăt de țară, străveche vatră de viețuire omenească, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rămas prin veacuri schelă, vad de trecere peste fluviu, poartă deschisă către toate zările lumii”. Succinta descriere a orașului dunărean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaică de viță veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie.

Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula grecească Myconos în Țară, căsătorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și păduri. Florentza Marincu s-a născut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezată, naș fiind celebrul filosof  Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatăl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig. A suferit „întâia traumă” la numai doi ani, la despărțirea părinților, ea rămânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”. În 1936, mama s-a recăsătorit cu „nenea Alexandru” („generos, bun, vesel, căuta să-mi câștige afecțiunea”), dar după un an tatăl vitreg moare la numai 50 de ani („atunci mi-am pierdut pentru multă vreme credința în Dumnezeu”). În 1940 și-a pierdut și mama, care avea doar 39 de ani, rămânând orfană de ambii părinți la numai 15 ani! („Pierderea celor doi părinți ai mei am socotit-o multă vreme o mare nedreptate a Proniei, făcută lor și mie”). A suportat greu bombardarea Bucureștiului, în aprilie 1944, dar și mai greu „revărsarea rușilor în țară”. A încercat să revină în propria garsonieră din Capitală, dar vremurile se schimbaseră și fosta femeie de serviciu a devenit proprietară. A fost dată afară din Facultatea de Drept pentru origine „nesănătoasă” și a fost nevoită să locuiască pe stradă, să mănânce la cantina studențească „gogonele acre cu mămăligă”. A avut o întâlnire providențială cu Florica Bagdasar (ministrul Sănătății în Guvernul Groza), care a ajutat-o să lucreze la Direcția Caselor de Copii. Dar a avut și un mare ghinion: soția vărului său primar, Tamara Dobrin, care lucra la cadre și apoi în conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, a denunțat-o și i-a întocmit „un dosar nimicitor”, obligând-o să lucreze numai la munca de jos.

Căsătoria cu vărul său primar, Willy Marincu (cu dispensă de la pariarhul Justinian Marina și de la Tribunalul Suprem) a fost nu numai reușită, dar i-a asigurat și liniștea sufletească. Soțul ei, inginer în construcții, cu specializare în SUA, a preluat construcția reactorului nuclear de la Cernavodă, iar pe soție a angajat-o bibliotecară la Centrala Nucleară.

Florentza avea vocația scrisului. A început să scrie „de cum am deprins bine literele”, a debutat la 12 ani în revista „Universul copiiilor” cu Legenda betelei; apoi a scris: Povești, Nuvelele Severinului, Cantacuzini și Brâncoveni, Cioburi de istorie, ultimul roman istoric având o poveste interesantă: dintr-un caiet-amintire din 1933 al tatălui său (deplâns pentru moartea timpurie de Tudor Arghezi, I. Petrovici) a aflat despre proiectul tatălui său, G. Marincu și al scriitorului D. Ciurezu de a scrie un roman oltenesc ( ei „deplânseseră faptul că satul oltenesc nu își aflase încă cronicarul inspirat”). N-a avut noroc cu publicarea lor, la Editura Tineretului s-a opus M. Șora, iar M. Beniuc „începuse lupta și cu regii și cu domnițele din basme”. După 1990, a publicat, cu succes de public și apreciate de critica literară: Cioburi de istorie (2 volume, 1500 p.), Cantacuzini și Brâncoveni (2 volume, 1000 p.). Cărțile au fost bine vândute, din banii rezultați s-a cumpărat un pian de concert și s-au tipărit două albume ale Muzeului din Calafat, marele candelabru central din Sala oglinzilor din același muzeu. Dar, un scop major al vieții sale a fost „să-mi plătesc (și) datoria față de Calafat”, pentru că ei „calafetenii m-au îmbrățișat cu căldură”.

Florentza Marincu este o Doamnă cum puține sunt, energică, eficientă, o pildă de dârzenie, vrednicie și dragoste pentru România, bună cercetătoare și scriitoare și cu respect față de cei care nu mai sunt. O ființă demnă de toată lauda”. Scrie acest text, o altă boieroaică-scriitoare, prietena ei, Simona Maria Vrăbiescu-Kleckner în postfața cărții lui Ion Jianu, Istorie vie. Mărturisiri de un veac cu Florentza Georgetta Marincu  (prefață Ov. Ghidirmic, 2015). A trecut la cele veșnice la 28 august 2018, la 92 de ani.

O altă „operă” a doamnei Marincu este Muzeul din Calafat, cel mai important obiectiv turistic al zonei; dar nu se poate vorbi despre acest muzeu, afirmă poetul și folkistul Dan Vană, directorul actual, fără să se facă referire la Palatul Marincu, construit după planurile arh. francez Paul Gottéreau de ing. italian Pietro Adotti, lucrări supravegheate de arh. român C. Rogalski. Construcția lui a început în toamna anului 1904 și a fost finalizat în 1907, inaugurat cu fastul cuvenit în 1908. Proprietarul Palatului, cu 48 de încăperi, a fost Ștefan Marincu, „cu sensibilitate de poet și inimă de artist”, bun finanțist, primar al Calafatului (1911-1914) și a fost construit în amintirea fiicei sale, Marioara, decedată la numai 13 ani. Prin testamentul proprietarului din 1914, Palatul trece în proprietatea comunității cu condiția ca soția sa să poată locui în Palat până la moarte. În 1968, se înființează în acest palat Muzeul de Artă, găzduind și „Casa Pionierului”.

După 1990, calafetenii n-au rămas nici ei datori familiei. Florentza Georgetta Marincu a fost sărbătorită la cei 90 de ani, la 11 septembrie 2015, de Primăria și Muzeul de Artă, inițiatorul și moderatorul acestei sărbători fiind prof. dr. Ionuț Pătularu, cel care a știut/știe să prețuiască valorile culturale, drept pentru care a avut de suferit. La sărbătorire au participat, pe lângă autoritățile locale, personalități precum Vladimir Iliescu (Germania), Simona Vrăbiescu-Kleckner (SUA), Paul Rezeanu, I. Jianu, G. Popescu, G. Obrocea, N. Marinescu, Dan Lupescu, Dinică Ciobotea, Petre Gigea-Gorun etc. Cărțile Doamnei au fost lansate la Calafat, Caracal, la Muzeul Literaturii Române din București.

Recent, la 16 aprilie 2022, personalitatea Doamnei Marincu a fost readusă în actualitate, la Muzeul de Artă-Palatul Marincu (unde Primăria Calafat și directorul Muzeului i-a amenajat un apartament, care a fost transformat ulterior în Casa memorială „Florentza și Ilie Willy Marincu”). Prilejul? Vizionarea în premieră internațională a filmului Trăirile Doamnei Florentza Marincu. Regizor este un împătimit al filmului (descendent profesional al lui Geo Saizescu), George Obrocea, membru al Uniunii Cineaștilor din România, care a activat întreaga viață pe tărâm cultural, dovedind că vocația nu cunoaște limita de viață. Imaginea a fost asigurată de George Catană, un profesionist cameraman la TVR (și el pensionar), iar montajul a intrat în sarcina lui Dumitru Balaci. Filmul, de circa două ore, este produs de Asociația Culturală „Suflet oltenesc”, care și-a propus realizarea de noi filme dedicate unor personalități de talie mondială: Jean Negulescu, Maria Tănase, C. Brâncuși, I. Țuculescu etc.

 Filmul lui G. Obrocea, Trăirile Doamnei Florentza Marincu, a trezit interesul spectatorilor calafeteni (elevi, profesori, oameni de cultură etc.) și excelente aprecieri din partea vorbitorilor: Ionuț Pătularu (același inițiator și moderator de valori), primarului Dorel Mihuleț, comisarului șef Maria Păun, a directorului Muzeului de Artă, Dan Vană, a scriitorilor Dan Lupescu, Emil Lăzărescu, Tudor Nedelcea, a foștilor primari Petre Trăistaru și Mircea Guță, a fostului director Al. Pârvan, a nepotului și executorului testamentar, Dan Caramihai etc.

Filmul  a fost vizionat, sâmbătă, 30 aprilie 2022, și la Teatrul „Ștefan Iordache” din Caracal, urmând să fie vizionat și în alte localități din Țară.

Gestul unor intelectuali contemporani cu noi de a ne reaminti, de a aduce în actualitate o mare personalitate românească este nu numai onorant, dar și stimulent în repetarea unor astfel de gesturi creștinești, umane, mai ales în zilele pe care le trăim, în care egoismul și indiferența fac casă bună și stăpânesc o mentalitate. Astfel de pilde, cum e cea a Doamnei Marincu, merită respectate, filantropia la români a fost un pilon solid, iar reactualizarera acestor personalități va anula căderea acestora în conul de umbră. Din acest punct de vedere, Calafatul (care a dat și alte personalități: Gh. Brăescu, Zoe Verbiceanu, N. Vulovici, acad. Șt. Milcu, fotbalistul Gică Popescu, actorul Șt. Iordache, reputatul cineast Laurențiu Damian etc.), nu mai este doar citat la „cotele apelor Dunării”, ci și în lucrări de specialitate, dar, mai cu seamă, în mentalul colectiv românesc, pronunțat cu deosebit respect de toți care l-au vizitat.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*