La un pahar de vorbă despre introvertitul Marin Sorescu. Tudor Nedelcea, în dialog cu Simona Cîrlugea-Pîrvu

Simona Cîrlugea-Pîrvu: Ați fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Cum era Marin Sorescu?

Tudor Nedelcea: Marin Sorescu era prin excelență tipul omului introvertit; mai mult, avea o gândire interioară, dar asta nu înseamnă că nu era și un om extrem de sociabil cu confrații și mai ales cu țăranii săi de la Bulzești, pe care i-a nemurit în cele șase volume din La Lilieci. Nu era, într-adevăr, prea vorbăreț, pentru că nu era tipul de orator, în genul lui Petre Țuțea, dar nu era nici morăcănos, iar faptul că a făcut Liceul Militar de la Predeal a fost doar un accident biografic, a urmat aceste cursuri pentru că erau gratuite. Era situația foarte dificilă în România în acei ani 1950-1954, cotele către sovietici erau foarte mari, iar familia Sorescu avea mulți copii.

S.C.P.: Cum l-ați cunoscut?

T.N.: L-am cunoscut în primul rând când Marin Sorescu a fost  redactor șef la Animafilm (1965-1972). Venind de la Iași și intrând în București, primul lui post a fost la „Viața studențească” și după aceea la revista „Luceafărul”, coordonând secția de critică. După multe călătorii în străinătate și obținerea a numeroaselor premii literare (al Academiei Române, Uniunii Scriitorilor) în țară și în străinătate, este numit, la 1 iulie 1978, redactor șef al revistei „Ramuri” din Craiova, după perioada Ilie Purcaru  (primul redactor șef al revistei, 1964-1969) și Alexandru Piru (1969-1976). Fiecare redactor șef și-a pus amprenta asupra revistei, Sorescu deosebindu-se de toți ceilalți prin faptul că a sincronizat revista „Ramuri” și literatura din România cu cea universală, el fiind o personalitate cunoscută pe toate meridianele lumii. Valentin Silvestru, cunoscutul critic literar și teatral afirma într-o conferință la Craiova că, la Festivalul Mondial de Poezie din Mexic (pe care trebuia să-l prezideze Marin Sorescu, care n-a ajuns  la festival), în cel mai important ziar de acolo s-a spus că este un eșec prin faptul că Marin Sorescu nu poate să participe. Avea o certă recunoaștere internațională, era recunoscut ca un mare scriitor. În revista și Almanahul „Ramuri” apar foarte multe traduceri din scriitori universali și invers, Sorescu traducându-i pe ei. A fost o traducere reciprocă, de fapt, Sorescu se pare că este cel mai tradus scriitor român de peste hotare și asta numai datorită lui, pentru că el a știut să fac o politică românească, să fie și ambasador al culturii și să se impună în toate literaturile lumii. A făcut un almanah celebru în 1980 cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea revistei Ramuri. În acel almanah, cu o grafică de excepție, a apărut și Nestor Vornicescu,  mitropolitul, cu studii de istorie religioasă, lucruri mai puțin acceptate în acea epocă. Ierarhii bisericii apăreau rar în publicistica antidecembristă. Numele lui Marin Sorescu la revista „Ramuri” se leagă de polemica lui cu Eugen Barbu. Se știe că Eugen Barbu a fost descoperit ca  plagiator și cel care a făcut acest lucru a fost Marin Sorescu.

Marin Sorescu era și un om orgolios, care avea simțul proprietății intelectuale și își știa propria valoare. Era furios și pentru faptul că Eugen Barbu, deși  l-a trecut la capitolul Copiii teribili, în O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent ( Editura Eminescu, 1975), l-a atacat, că este un imitator al poetului francez Prévert și al lui Amza Pellea, asta l-a îndârjit și l-a depistat ca plagiator. A scris un pamflet în revista „Ramuri” foarte dur în acest sens. Secția de Presă a Comitetului Central a reținut revista de la publicare cu  articolul lui Marin Sorescu, pentru că Eugen Barbu era și membru al Comitetului Central. Între timp, Eugen Barbu l-a atacat pe Sorescu fără ca articolul acestuia să fi apărut. Iată că a fost așa o intoxicație, o necorelare. Cineva de la ”Ramuri” i-a dat spaltul lui Barbu și astfel el s-a dat de gol. A fost exclus din Comitetul Central pentru acest lucru. Am participat la o scenă înainte de a începe Congresul Culturii când Adrian Păunescu îi spunea lui Eugen Barbu: „Coane Jenică, hai să-ți fac cunoștință  cu cel care te-a dat afară din Comitetul Central!” Era Marin Sorescu, care, firește, n-a dat mâna, nu s-au salutat și a plecat mai departe.

La revistă, din câte știu eu, nu  a scris absolut nimic laudativ la adresa lui Ceaușescu sau a politicii oficiale. Un singur paragraf de câteva rânduri într-un articol din „România Liberă”, dedicat zilei Republicii: „România socialistă sub conducerea înțeleaptă…”. Asta nu-i aparținea lui Sorescu ci redacției, pentru că el a evitat să laude pe Ceaușescu și regimul comunist. A făcut abstracție complet. L-am cunoscut pe Sorescu mai bine atunci când a fost numit director și la editura Scrisul românesc, fiind în același timp și la „Ramuri”. La editură, am colaborat foarte bine. Într-adevăr,  nu venea zilnic la serviciu. Fac o paranteză  și spun că o revistă de scandal din București era dornică să-l atace pe Sorescu și a vrut să-mi ia un interviu prin telefon, să mă întrebe dacă Sorescu vine la serviciu. Mi-a propus să dau un interviu și să aștept să-și deschidă reportofonul. Am spus să aștepte pentru a deschide și eu reportofonul, ca să- l ameninț și eu pentru a nu scrie orice prostie. Oficial, ziaristul bucureștean  a întrebat: „Tovarășe redactor șef,  e adevărat că Sorescu nu vine la program?” Am răspuns: „Da, e adevărat, nu vine la program!” „Explicați-mi!”; „Nu vine la ora 8.00, vine la 8.15 și nu pleacă la 16.00, pleacă la 15.45”; „Vă bateți joc!?”; „Domnule, cum puteți să gândiți așa ceva? Sorescu nu venea nici înainte de 1989, nimeni nu-i cerea să stea opt ore la program. Era redactor șef, venea când trebuia să fie revista bine pusă la punct. Și acum îi cereți lui Sorescu să vină la program?!”.

S.C.P.: Care au fost cele mai grele perioade din viața lui Marin Sorescu?

T.N.: Două perioade crunte. Una a fost cu Meditația transcedentală în care a fost implicat. Spun ”a fost implicat” pentru că nu a fost același caz ca la ceilalți. Meditația transcedentală era o ”nălucă”. Venise cineva în Dolj, un inginer, care voia să facă pe gurul cu marii intelectuali ai țării, să spună că sunt obosiți și prin exercițiile yoga o să-i remonteze psihic. Au venit și la Marin Sorescu când era la Craiova.

S.C.P.: Îi plăcea să vorbească? Avea mulți prieteni?

T.N.: Apropo de faptul că Marin Sorescu nu era un bun orator. Iosif Sava voia să-l invite într-una dintre celebrele sale emisiuni, iar Sorescu de fiecare dată se fofila, nu refuza niciodată direct, dar amâna, pentru că acesta era stilul său. Iosif Sava m-a solicitat și pe mine, mi-a dat telefon într-o seară (eu i-am tipărit o carte lui Iosif Sava și de aceea aveam o relație specială cu el) să mă roage să intervin pentru a-l convinge pe Marin Sorescu să accepte invitația. I-am spus: „Nu va veni, domnule Sava, pentru că nu-i un bun orator, se bâlbâie”, iar el a răspuns: „Domnule, de bâlbâielile lui Sorescu am nevoie pentru că sunt geniale.” Într-adevăr, vreau să relatez un fapt la care am asistat în apartamentul său destul de modest din Craiova, vecin cu I. D. Sârbu. A fost o întâlnire cu personalități marcante  și s-a iscat o discuție despre homosexuali; după  comentariile științifice ale invitaților, Sorescu spune: „Domnule, eu cred că asta e o bâjbâială genetică.”. La această afirmație un invitat exclamă: „Bine, Marine, ne lăsași până acum să ne zbatem?! Asta e definiția: bâjbâială genetică.” Acesta era Sorescu, omul despre care nu putem spune că nu prea vorbea, ci era foarte atent la ce vorbea.

S.C.P.: Găsea Marin Sorescu surse de inspirație în toate împrejurările vieții?

T.N.: Evident. Am participat la construirea casei sale de la Bulzești. De fiecare dată când venea de la București trecea prin Craiova. În anii ̓̕̕ 90, încă era criză de butelii și de carne. Eu întotdeauna îi umpleam două butelii, venea de la București le lua, le ducea la Bulzești sau mergeam împreună. Lua carne, slănină, salam, pentru muncitorii care lucrau acolo.  Dintre muncitorii angajați din sat era unul mai hâtru și-i spunea povești lui Sorescu, ce a făcut al lui cutare din sat și-i dădea poreclele. Sorescu era întotdeauna cu un carnețel în buzunar în care își nota aceste povestioare, care au stat la baza documentării pentru cele șase volume La Lilieci. Cu Liliecii a făcut carieră în literatura universală. Despre ultimele sale versuri de pe patul morții, adunate de doamna Virginia Sorescu în volumul Puntea, spune Eugen Simion că sunt unice în literatura lumii. Este conversația unui creator cu Dumnezeu înainte de a se duce în lumea de dincolo și Dumnezeu stă în dungă față de omul pe care însuși Dumnezeu l-a creat. Sunt niște versuri absolut senzaționale, incredibile pentru că un scriitor de geniu a putut creea aceste versuri.

Revenind la casa memorială pe care voia să o facă la Bulzești pentru scriitori și pictori, pot spune că a construit-o cu banii pe care i-a primit pentru Premiul Herder. Îmi făcea deosebită plăcere să stau de vorbă cu Sorescu și de două-trei ori pe săptămână mă duceam la Bulzești și, pe bârnele de la poartă, pe care le avea pentru construcție, stăteam de vorbă. I-am adus de câteva ori, în xerox, textele lui Tudor Vladimirescu și Mihai Viteazul pentru a-l convinge să scrie o prefață. I-am zis: „De ce să nu-i facem scriitori? George Călinescu a scris despre Tudor Vladimirescu că are valențe artistice. Eu am făcut antologia…”, „Bine, bine…”. Nu-i plăcea să vorbească mult, dar nu se dădea înapoi. A scris o prefață senzațională. Nu am văzut până acum scris ceva mai bine despre Tudor Vladimirescu, rolul lui în istoriografie și în istoria națională. Prinzând curaj i-am dat texte și din Mihai Viteazul, memoriile acestuia, scrisorile către mai marii lumii, care aveau valențe artistice. L-am convins și a scris și despre Mihai Viteazul prefața „Literatura stării de urgență”, o carte care s-a vândut ca pâinea caldă datorită acestei prefețe. Sunt mulțumit că am făcut ediția și toate notele de subsol și astfel i-a introdus în literatură pe Tudor Vladimirescu și Mihai Viteazul. Ambele cărți au apărut în 1993 la Editura Scrisul Românesc din Craiova, sub titlul: Tudor Vladimirescu, Scrieri, Mihai Viteazul, Scrieri.

S.C.P.: Despre perioada în care a fost la „Scrisul Românesc” ce ne puteți spune?

T.N.: Când a venit la Scrisul Românesc, după 1990, fiind în același timp și la revista Ramuri, firește, a venit și cu un portofoliu, avea cunoștințe între marii creatori din țară sau din străinătate. Era de o delicatețe excesivă, nu voia să supere pe nimeni. Eu îl știam foarte bine, el mă cunoștea ca om și mă aprecia. A venit cu două manuscrise pe care le-am respins și, foarte curios, că a acceptat. Este vorba despre o carte a lui Petre Țuțea, care atunci era în vogă, apărea la televizor, era un geniu, dar cartea era mult sub nivelul oralității sale.  Era un geniu al oratoriei, dar în privința scrisului era stângaci. Cartea se numea Teatrul seminar și i-am explicat: „Domnule Sorescu, nu se poate așa ceva pentru că îl compromitem!”. (Petre Țuțea îi era dator lui Sorescu, pentru că el i-a făcut recomandarea de a intra în Uniunea Scriitorilor, la recomandarea lui Emil Cioran, deși nu avea nicio carte. Era cunoscut, chiar și înainte de 1940, în perioada interbelică. Atunci, Marin Sorescu și încă cineva i-a dat o recomandare și a intrat în Uniunea Scriitorilor de unde a avut o pensie, încât a scăpat de sărăcie. Petre Țuțea avea o garsonieră lângă Cișmigiu și de el s-a ocupat studentul Marian Munteanu, cel care după 1990 a organizat Piața Universității din București, ca zonă liberă de comunism). A înțeles Sorescu că nu poate să apară cartea, pentru că îi face un deserviciu. A doua carte respinsă de mine cu acordul lui Marin Sorescu a fost scrisă de Paul Goma,  un scriitor solicitat și solicitant. L-am întrebat pe Marin Sorescu dacă au discutat despre dreptul de autor. Mi-a recomandat să fac eu acest lucru. Am vorbit cu Paul Goma la Paris, prin telefon, referitor la pretențiile lui. Mi-a recomandat să vorbesc cu mătușa lui, Năvodaru, care a cerut o sumă imensă, în dolari și i-am explicat că noi  nu avem cont în dolari, iar toate plățile în România, conform legii, se făceau în lei. Mi-a spus atunci că nu am acces la cartea lui Paul Goma. Am aflat apoi că doamna a fost soția unui activist din nomenclatura lui Dej, și pretențiile ei financiare au determinat neapariția cărții. Am avut o confruntare ulterioară cu Flori Bălănescu, cerecetătoare la CNSAS și care este delegată să răspundă de toate drepturile de autor ale lui Paul Goma și mi-a recunoscut acest lucru: doamna Năvodaru, mătușa, a vorbit în numele lui Paul Goma. Celelalte cărți pe care le-am făcut împreună la „Scrisul Românesc” au fost de succes și am participat  la târgurile naționale și internaționale de carte.

S.C.P.: Cum a fost înlăturat de la revista Ramuri?

T.N.: De la revista Ramuri a fost dat afară mai târziu, nu imediat după 1990, ci în 1991 când Sorescu împlinise 55 de ani. Ce s-a întâmplat am aflat ulterior; m-a sunat dna Sorescu seara sa mă întrebe dacă știu ceva de Sorin, doamna așa îi zicea. I-am spus că nu știu nimic și că dacă venea în Craiova îmi dădea telefon. Doamna a spus: „Sunt disperată, nu știu nimic de el, a plecat de acasă….”. L-am căutat la apartamentul lui, nu i-a răspuns la telefon doamnei, abia pe la 10 seara am reușit să-l fac să-mi deschidă. Era încuiat cu trei încuietori în interior, abia când mi-a auzit vocea mi-a deschis și am văzut un om prăbușit. Am văzut un om căruia îi tremura buza, mustața, nu știa ce să zică. Nu l-am întrebat prea multe, pentru că mi-am dat seama că se afla într-o situație aparte. M-a întrebat dacă a doua zi mă duc la redacție și m-a rugat să trec să-l iau. I-a fost frică și nu a mai mers singur prin Craiova, se temea chiar și de bătaie fizică, de care a avut parte. S-a închis în birou la editură, m-a rugat să-i trimit pe toți acasă, să rămân numai noi doi în redacție și după vreo 40 de minute m-a chemat; avea un text bătut la mașină: era celebra lui demisie din Uniunea Scriitorilor, care a fost și publicată. Eu m-am enervat și am zis: „Bine, domnul Sorescu, țineți supărarea în dumneavoastră? Dați cu mașina asta de scris în pământ, descărcați-vă!”. Întâmplător, am văzut în coșul de gunoi o hârtie mototolită și am desfăcut-o: era denunțul celor de la „Ramuri” împotriva lui Sorescu. Eu l-am publicat și se vede că este o reproducere, este puțin șifonată hârtia, pentru că am luat-o eu din coșul de gunoi, am întins-o și așa a apărut în toată presa din România.

S.C.P.: Despre episodul „Meditației Transcedentale” v-a povestit?

T.N.:  Mi-a povestit doamna când dânsul ne părăsise, pentru că lui nu-i plăcea să vorbească mult, mai ales despre lucrurile rele. Doamna mi-a povestit că au fost invitați într-o seară acolo, dânsei i s-a părut suspectă casa acelui guru, Constantinescu parcă se numea, pentru că nu avea perdele și cineva de vizavi îi observa. Sorescu trebuia să completeze, ca toți ceilalți, o declarație, cu date biografice, dar ceea ce era mai grav, undeva, la subsolul paginii, era un text scris cu litere mici, dacă e de acord cu un guvern mondial sau cam așa ceva. Atunci Sorescu s-a speriat și nu a semnat acea declarație pe care a mototlit-o și a aruncat-o la coșul de gunoi. Greșeala lui a fost că nu a luat-o în buzunar, iar atunci când s-a făcut tranzacția cu securitatea noastră, acel guru i-a denunțat pe toți cei care au semnat intrarea în „Meditația Transcedentală”. Sorescu urma și el să fie exclus din partid, și trimis muncitor necalificat, cum au fost trimiși și alții, frații Golu, celebrii psihologi și profesori universitari, de pildă.  La „România Literară”, unde era în organizația de bază, a venit de la municipiul de partid un activist pentru excluderea lui Sorescu, acesta era primul pas. Acolo a dat de Adrian Păunescu și de Eugen Simion. Eugen Simion a luat atitudine dură, întrebând care sunt motivele, pentru că nu se spunea nimic clar. Păunescu l-a trimis pe activist acasă jignindu-l: „Așa vă învață pe voi Ceaușescu?” Era stilul lui Adrian Păunescu. Secretar de partid era Vasile Băran, care era cam tot timpul turmentat. Activistul a plecat, urmând să revină cu alte instrucțiuni. În acest timp, Păunescu l-a întâmpinat pe Ceaușescu, care se întorcea dintr-o vizită din Grecia. S-a dus la aeroport cu îndrăzneala lui, a trecut de pază și la scara avionului i-a spus șefului statului că dacă și pe Marin Sorescu îl pedepsește, mulți, din țară și din străinătate se vor ridica împotriva lui, pentru că este propus la Premiul Nobel. Intr-adevăr, așa a scăpat Sorescu de excluderea din partid, dar a căpătat diabetul. Eu am o informație, cum că a fost injectat pentru a-i grăbi moartea. O persoană, poate cea mai apropiată de Marin Sorescu, nu am dreptul să-i dezvălui numele, spune că a fost injectat într-un aeroport împotriva unei viroze, dar, de fapt, i-a distrus ficatul și alte organe interne, iar când s-a dus la Spitalul „Cochin” din Paris să facă transplantul, medicii parizieni i-au spus că nu mai are nicio șansă, pentru că acea injecție i-a fost fatală.

S.C.P.: De ce credeți că a fost înlăturat de către colegii de la „Ramuri”?

T.N.: Referitor la antipatia colegilor putem spune că este o treabă pur românească: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.” Toți cei care l-au denunțat pe Sorescu sunt aduși de Sorescu în redacție. Pe unul l-a adus de la Petroșani de la mine, altul era profesor de la Calafat, deci oameni pe care el i-a lansat și i-a protejat și s-au ridicat împotriva lui. Nu numai că erau invidioși pe valoarea lui Sorescu, deși era o diferență foarte mare, dar a fost un comandament politic: „Distrugeți-l pe Sorescu!” Asta a fost comanda primită de la unul dintre redactorii revistei Ramuri,  care a fost trimis de Sorescu la Paris cu o bursă, la Derida, el a primit ordinul ca Sorescu să fie terminat în țară. Acesta a fost motivul pentru care nu a luat nici Premiul Nobel. A fost, acuzat și de slab management financiar, dar alte reviste literare stăteau pe roz?! Ce căuta printre contestatari „rămuriști” ai lui Sorescu și clujeanul Sabin Gherman, care mai târziu a declarat (ca profesie de credință) că „m-am săturat de România?” Toate aceste date le-am expus într-o emisiune de la Antena1 moderată de Adrian Păunescu.

În perioada când a fost la Scrisul Românesc a avut loc nominalizarea pentru Premiul Nobel pentru Literatură. A fost cel mai aproape de această distincție, nu a fost niciun alt scriitor român mai aproape de a lua Premiul Nobel și asta se datora și faptului că Sorescu a știut, ca un bun oltean, să-și facă un renume în străinătate. În primul rând, era prieten cu toți marii scriitori care au primit acest premiu sau care făceau parte din comitetul restrâns de acordare a Premiului Nobel, cum e J.J. Padron. Din țară s-a trimis o scrisoare către Comitetul Nobel, denunțătoare la adresa lui Sorescu, propunându-l în locul lui pe Ștefan Augustin Doinaș. Fostul președinte al Coastei de Fildeș, Leopold Sedar Senghor, s-a întrebat cu uimire în fața unei ziariste din România, „Cum sunteți voi românii!? Aveți unul aproape să ia Premiul Nobel, Marin Sorescu, și voi l-ați săpat.” Scrisoarea a fost trimisă din București pe 3 martie. Ambasadorul Suediei i-a dat o copie a acestei scrisori lui Sorescu, iar despre acest eveniment scrie  și Eugen Simion și se găsește și în cartea de interviuri a lui Ion Jianu.

S.C.P.: Ce știți despre plecările în străinătate?

T.N.: Îi plăcea să călătorească, să vadă și altă lume. Era tipul țăranului care voia să cunoască oameni, mentalități. Curios era faptul că atunci când povestea, spunea lucruri care nu se știau în țară. De exemplu, în Mexic a apărut la televiziunile naționale și s-a pomenit la hotel cu cineva care i-a spus: „Domnule Sorescu, eu sunt Gruia.” „Care Gruia?” Era celebrul Gruia, cel mai mare handbalist romândin toate timpurile, care s-a căsătorit în Mexic cu o mexicancă latifundiară și legea permitea  celor care aveau multe hectare să devină senatori de drept. I-a spus: „Eu sunt senator aici.” A început Sorescu, țăranul din Bulzești, cu țăranul Gruia, stabilit în Mexic, o conversație despre agricultură. Îi plăcea să meargă în străinătate și îi plăcea atunci când se întâlnea cu români, sufletul lui de român tresărea. Îmi povestea că a fost la Palma de Mallorca într-o vizită și la un moment dat, de la depărtare s-a auzit un nai și normal, ca atras de magnet, s-a dus acolo. Nu era un roman, era un localnic și chiar l-a abordat: „De unde știi cântecele astea?”, „Păi, le știu de la Gheorghe Zamfir”. Era un spaniol care cânta cântece românești. Era foarte mândru de reușita lui Hagi și a echipei naționale, condusă de Puiu Iordănescu la Campionatul de fotbal din SUA (1994). Era foarte interesat de diaspora, dar nu s-a prea amestecat în cele politicești. Eu am publicat un articol „Sorescu și securitatea”, în care am spus că, într-adevăr, cei de la Paris îl urmăreau pe Sorescu. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau cenzorii securității, ei spuneau cu cine ai voie să te întâlnești și cu cine nu. Sorescu a încălcat aceste reguli și a fost sancționat ca atare.

S.C.P.: Atunci când spunea el că își dorește să se întoarcă, că este cu gândul la țară, la familie, e dovadă de patriotism sau vrea să nu fie bănuit că și-ar dori să rămână acolo?

T.N.: Nu, nu, e sentimentul lui de țăran român care nu și-a dorit niciodată să plece din țară, avea un patriotism adânc, simțit și nu vorbit. El a avut deseori  ocazia să rămână peste hotare. Nu avea copii, era doar el și soția, de multe ori au plecat amândoi, ocaziile au fost diferite și multiple, putea să ocupe funcții mari în străinătate, dar a refuzat pentru că, totuși, România era casa lui, toată opera lui este scrisă în limba română.

S.C.P.: A suferit Sorescu din cauza cenzurii?

T.N.: La Teatrul Național din Craiova s-a jucat piesa Există nervi, s-a mai jucat o piesă, A treia țeapă, senzațională piesă, păcat că  nu se mai joacă, era o piesă cu trimiteri, esopică.Toată lumea, când pleca din sală, se întreba pentru cine era țeapa rămasă. Normal că era pentru Ceaușescu. Piesa Există nervi conținea unele atacuri la adresa regimului comunist, era normal, existau nervi în toată societatea, tot ce se întâmpla te enerva. Trimiterile erau evidente. Comisia ideologică a aprobat piesa, s-a jucat, dar a fost rechemat Sorescu de la București de prim-secretarul Miu Dobrescu, care, după o nouă vizionare, a interzis piesa. Sorescu, cu o demnitate extraordinară s-a apărat, nu a vrut să modifice nimic: „Nu modific nimic! Nu am nimic de modificat. Așa va rămâne!” Cu duritate,  Miu Dobrescu i-a spus că este împotriva țării și a tovarășei. La final, i-a întins mâna lui Sorescu, dar Sorescu a refuzat să dea mâna cu el.

S.C.P.: Au scăpat, totuși, operele de rigorile cenzurii?

T.N.: Nu, nu a scăpat. El a fost foarte cenzurat. După 1990, Dan Zamfirescu i-a publicat un volum din poeziile cenzurate. Evident, cel mai cenzurat scriitor român a fost Adrian Păunescu, peste 1000 de poezii cenzurate, publicate în 1990, sub titlul Poezii cenzurate. Sorescu a fost cenzurat, pentru că avea o literatură de tip esopic. Teatrul lui este de nivel universal, pentru că are subtilități și un alt fel de abordare a teatrului, mai intelectual, mai subtil, cu o tentă biblică. Povestea Marin Sorescu că a venit un regizor și un impresar să-i dea voie să-i pună o piesă că îl umple de bani, să-i permită să facă el cum vrea piesa. Sorescu era tipul de țăran pe care nu putea să-l păcălească, pentră că intuia și i-a cerut explicații. Era genul de spectacole care se practică astăzi când regizorii modifică textul. Din Shakespeare care se joacă la Craiova, nici 10% nu e Shakespeare, este intervenția regizorului care vrea să scoată în evidență ceeace nu a vrut autorul. Sorescu a refuzat să se intervină asupra piesei, pentru că urma să se joace la un teatru de vară, pe undeva cu boscheți, pentru homosexuali și lesbiene. A refuzat, pentru că „viziunea modernă” a piesei îl compromitea. Era demnitatea lui Sorescu de a-și apăra literatura de ingerințele nemernice ale unor indivizi, regizori, care se cred creatori (De astfel de regizori s-a plâns și Tudor Gheorghe).

S.C.P.: Probabil că și-ar fi dorit mai mulți bani, dar nu cu acest preț? Spune într-un  jurnal că pleacă în călătorii așa cum pleacă românii, cu mai multe bagaje și mai puțini bani.

T.N.: Da, când participa la congrese, plăteau cei care îl invitau, contribuția statului român era minoră sau deloc, singur se gospodărea, primea drepturi de autor pe ce i se tipărea în străinătate, aceasta a fost șansa lui și, în general, a fost extrem de modest. În ceea ce privește mâncarea, mânca țărănește. De pildă, vă pot da un exemplu, pentru că am avut o relație specială cu dânsul. Era ministrul Culturii și când aveam vreo problemă de rezolvat , eu fiind redactor-șef la Scrisul Românesc, mă duceam la dânsul acasă pe la 9.30 și doamna ne punea la masă. Mâncam aperitive, sarmale, luam și un păhărel de țuică slabă, oltenească și după aceea mergeam la Ministerul Culturii să-mi rezolv problema. Cu muncitorii care-i  construiau casa de la Bulzești la fel se purta, domnește, începea cu aperitiv, continua cu ciorbă, felul al doilea, prăjitură și băutură foarte puțină. El consuma băutură de țară, țuică foarte slabă. Nu era omul care să facă exces. Dacă avea bani investea în carte sau cumpăra un tablou. Din tablouri a câștigat bani. Îmi spunea că a deschis o expoziție la Edinbrough și o contesă sau baronesă i-a cumpărat un tablou cu 1500 de lire sterline, deci cam 2000 de euro. Povestea Sorescu cu umor: „Era câinele meu, dar a crezut că e câinele ei. I l-am dat, dar era Lulu al meu din curte.” A făcut carieră și în pictură. Povestea pictorul Vasile Buz sau graficianul Gabriel Bratu că atunci când venea prin Craiova se duce pe la atelierele pictorilor pentru a le „fura” meseria. De fapt, toate genurile creatoare le-a abordat, mai puțin muzica.

S.C.P.: Ați vorbit despre relația cu Mitropolitul Olteniei. Era un om religios?

T.N.: Era un om religios, dar exact cum îl simt pe Dumnezeu țăranii, nu cu excese ca în zilele noastre. El a insistat să se repare biserica din satul său. Pentru că stătea să cadă a intervenit, și mitropolitul Nestor Vornicescu a reparat-o. Erau interesante conversațiile între Nestor Vornicescu și Sorescu, erau geniale pentru că mitropolitul era cărturarul care invita la masă toate personalitățile care se aflau în trecere prin Craiova, dar masa era un pretext pentru a se întâlni și  a discuta. Sorescu era unul dintre favoriții lui Nestor Vornicescu. De multe ori îi era jenă lui Sorescu și îmi spunea mie: „Spune-i tu lui Nestor că sunt în Craiova”. Eu aveam o înțelegere cu mitropolitul Nestor de a-i duce la masă toate personalitățile din Craiova sau care erau invitate în Bănie. Îl sunam și îi spuneam: „Înaltule, domnul Sorescu este pe aici.” Dânsul răspundea: „Bine, vă aștept pe aici.” Era genul de agapă, adică o masă vorbită și șansă de integrare a Bisericii în societate.

S.C.P.: Când a scris piesa „Iona”, preluarea mitului biblic vine din relația cu divinitatea sau e doar un pretext pentru a reda constrângerile omului în comunism?

T.N.: Și una și alta. Avea o cultură biblică, era autodidact, pentru că el nu apucase să facă religie la școală. Avea sclipiri de geniu. Scria despre regimul strămtorat, dar totul avea o tentă esopică. Avea un succes extraordinar cu opera sa, îl are și acum, în posteritate.

S.C.P.: Însemnările de călătorie credeți că au fost scrise pentru a fi publicate?

T.N.: Însemnările de călătorie au fost scrise spre a fi publicate, categoric. Era o experiență a unui mare creator care a consemnat, precum a făcut Dinicu Golescu la vremea lui. Este foarte intersant, pentru că este lumea văzută prin ochii unui geniu român. Are câteva picanterii extraordinare. Am rămas surprins pentru că a scris despre Mănăstirea Cozia că este singura la care nu se urcă, ci se coboară. Starețul de acolo a recunoscut că nici el nu se gândise la asta. Însemnările din străinătate sunt interesante mai ales pentru personalitățile cu care a colaborat și cărora Sorescu le-a făcut cunoscută România și valorile românești.

S.C.P.: Cum era relația cu fratele George Sorescu?

T.N.: George era fratele cel mare (dar nu cel mai mare, care Nicolae) care l-a ajutat foarte mult. George Sorescu a fost profesor la Liceul „Traian” din Turnu Severin și l-a adus pe Marin care era student la Iași, la Cenaclul literar „Alexandru Vlahuță” pe care îl conducea. El l-a inițiat în meșteșugul scrisului, pentru că îi trimitea primele încercări lui George Sorescu ca frate mai mare și ca profesor de limba și literatura română. George s-a purtat ca un părinte, i-a dat bani și sunt o dovadă scrisorile de familie publicate, iar unele dintre ele sunt cu adevărat triste. Astfel, Marin Sorescu spune într-o scrisoare că ar merge și el la munte cu colegii, dar nu are cu ce să se îmbrace. În altele îi mulțumește lui George pentru bani, iar altădată e trist și spune că este în spital și se bucură că a avut ocazia să mănânce pentru prima data o portocală. Sunt tragice aceste mărturii și cred că fac mai mult decât un tratat despre vremurile cotelor sovietice. George Sorescu l-a ajutat financiar pe Marin Sorescu și a fost o relație permanentă. Venea în Craiova și de fiecare dată trecea pe la George, fratele cel mare. A fost o relație strânsă pentru că au fost doi frați autentici. Și cu Ionică avea o relație bună, dar acesta avea un alt fel de temperament. Pentru George avea un respect ca pentru un părinte.

S.C.P.: Cunoașteți unde se află manuscrisele lui Sorescu în prezent?

T.N.: Se află aproape în totalitate la George Sorescu, era firesc să fie la el. Știam că mai sunt și la București, la casa lui Marin Sorescu și se încearcă republicarea lor în colecția „Opere fundamentale” la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Ediția Sorescu este făcută de Mihaela Podocea Constantinescu, rudă din neamul Soreștilor. Urmează, din câte știu eu, ca Radu Sorescu (fiul lui Geoge Sorescu, el însuși scriitor, are câteva piese de teatru și are doctoratul cu o teză despre Octavian Paler), care acum conduce Fundația Marin Sorescu și urmează să-i dea d-lui Eugen Simion toate manuscrisele ca, pe baza colaționării acestora, să apară ediția completă Marin Sorescu și cu aceste manuscrise care, într-adevăr, aduc o notă aparte în biografia spirituală soresciană.

S.C.P.: Era conștient că este ambasadorul României prin călătoriile sale?

T.N.: Era convins de acest lucru și îi populariza foarte mult pe autenticii scriitori. Pe Noica, de pildă, l-a făcut cunoscut peste hotare. Noica, se știe, era oarecum într-un turn de fildeș la Păltiniș și Marin Sorescu l-a adus în redacția revistei „Ramuri”, și astfel au avut acces la el toți scriitorii tineri din Craiova. Noica voia să fie un fel de antrenor cultural, să recruteze tineri pe care să-i învețe carte, în primul rând să știe greaca și latina și apoi filozofia. În sensul acesta l-a adus pe Noica, l-a și publicat în revista „Ramuri”. Deși Noica nu era bine văzut de regim, Sorescu a avut acest curaj. Și marile personalități stabilite în străinătate le cunoștea, avea o relație cu marii scriitori, cu Eliade, cu Emil Cioran. Povestește Tudor Gheorghe în cartea Interviuri cu Mircea Pospai întâlnirea de la Paris dintre Emil Cioran și Marin Sorescu. Amândoi erau gângavi, numai Tudor Gheorghe poate să relateze această întâlnire, pentru că era de față, le-a cântat. Își vorbeau, nu terminau o frază că celălalt intervenea. Deși se bâlbâiau, la jumătatea frazei deja se înțelegeau. Era o discuție ca între doi surdomuți, dar genială, Tudor Gheorghe povestește această scenă care ar fi trebuit înregistrată, pentru că a fost o discuție între două mari genii. Una dintre acuzațiile împotriva ui Sorescu este că nu voia să-l publice pe Emil Ciorean, o minciună mai mare ca aceasta nici că se putea. L-a publicat pe Cioran, a avut și drepturi de autor de la Emil Cioran, dar, iată că a fost o manipulare groaznică la adresa lui Sorescu că el nu era de acord cu diaspora. Nu, nu era de acord cu unii, dar cu Eliade, Cioran, Eugen Ionescu a avut o relație deosebită. Poate că o contribuție mică a avut-o și Marin Sorescu pentru ca Eugen Ionescu să accepte să  i se joace piesele în România. O relație specială a avut cu Ștefan Baciu din Honolulu, cu Constantin  Virgil Gheorghiu, cu Vintilă Horia, cu G. Uscătescu, marii scriitori din exil în general, pentru că erau mari creatori și era nevoie să facă carieră și în România.

S.C.P.: Ați spus că jurnalul a fost scris spre a fi publicat, dar corespondența se aștepta să fie publicată, mai ales cea cu prof. George Sorescu?

T.N.: Nu, atunci când au corespondat nu a avut probabil acest gând. Firește, când i-a spus lui George că se bucură de faptul că este în spital pentru că a mâncat o portocală nu s-a gândit că se va publica. Însă, corespondența privește și relații despre intimitatea sa, despre mentalitatea și traiul omului.

S.C.P.: Evident, dar pe parcurs s-a gândit, credeți că a discutat cu George Sorescu despre publicarea corespondenței?

T.N.: Nu, nu cred, dar știți că și corespondența lui Eminescu s-a publicat și au fost discuții aprinse atunci, în epocă. Garabet Ibrăileanu a spus că nu trebuie să publicăm un rând al lui Eminescu dacă el nu a dorit să le publice, inclusiv poeziile postume. Iorga, cu autoritatea lui, a spus că niciun rând de Eminescu să nu rămână în afara publicării și, iată că, publicându-se absolut tot, s-a adus o contribuție esențială la cunoașterea personalității lui Eminescu, altfel de cum o știam noi până atunci. Știam despre Eminescu, pentru că așa ni s-a indus, că era un neglijent, că era murdar, că nu avea bani, iar Vatamaniuc a publicat chiar și notele de la spălătorie, era scrisul lui Eminescu, care nota: o cămașă, un flanel, nu mai știu ce și cât costa. Aceasta este o dovadă că era un om foarte curat. G. Sorescu a continuat publicarea „Jurnalelor” și a corespondenței.

S.C.P.: Deci ele nu sunt în detrimentul scriitorilor, mai ales dacă sunt sub titlul de laborator al creației?

T.N.. Da, sigur, ele întregesc personalitatea autorului. Ca laborator al creației e nevoie totuși de o casă memorială „Sorescu”, pentru că el avea valori patrimoniale extraordinare, nu numai opera lui, pictura lui, manuscrisele, dar avea, în casa de la București, obiecte însemnate din secolul al XIV-lea, icoane pe sticlă și lemn, avea o ladă de zestre veche, sculpturi vechi, o sculptură dăruită chiar de ziua de naștere a Poetului (29 februarie) de Marcel Guguianu, unul din marii sculptori care i-a spus: „Mărine, uite ți-am adus un cap.” Sorescu i-a răspuns în glumă, pentru că erau prieteni: „Lasă-l aici și poți să pleci!”

S.C.P.: Dacă ar mai fi trăit ce credeți că ar fi scris mai mult, poezie, dramaturgie?

T.N.: E greu de dat un răspuns, pentru că este vorba despre inspirația de moment, dar cred că s-ar fi axat mult și pe pictură, pentru că astfel se descărca. Avea și în apartamentul său din Craiova un soi de atelier de pictură, dar și la București. De multe ori eram la el în apartament și urma să plece la București cu trenul care nu îl aștepta. Avea o strachină cu lapte și pâine din care lua câte o gură și spunea: „Stai, stai, că mai am aici de făcut mâna asta, sau laba asta la câine.”

S.C.P.: S-ar fi implicat în viața politică doar pentru a ajuta cultura?

T.N.: Da, categoric. E mult de discutat și în acest sens. A fost acuzat că în calitate de ministru al Culturii nu a făcut mare lucru, ca și cum ceilalți miniștri au fost mari reformatori culturali. Într-adevăr, nu avea geniu în administrare, dar a făcut lucruri extraordinare. În primul rând, în timpul lui s-a făcut acea expoziție celebră găzduită în toate capitalele dunărene cu capodopere românești, „Cloșca cu pui de aur”, Grigorescu, inima reginei Maria etc., etc. În timpul lui Sorescu au mers toate aceste valori patrimoniale în marile capitale europene. Mai țin minte că într-o iarnă, când a căzut o  creangă la Târgu Jiu pe scaunul lui Brâncuși, ministrul Sorescu a plecat pe vremea aceea proastă pentru a vedea situația la fața locului, să se asigure că nu a fost distrus Brâncuși. Era un om care trăia intens, dar nu spunea. Tudor Gheorghe are, de asemenea, o secvență cu el pentru că erau prieteni. Tudor Gheorghe, în opinia mea, este singurul din țară care a înțeles mesajul volumelor La Lilieci. Când recită Tudor Gheorghe o poezie din La Lilieci nu are egal. L-am întrebat pe menestrel cum își explică acest fapt și a răspuns: „pentru că eu știu acele cuvinte vechi, arhaice, se spun și-n satul meu, Podari, și d-aia îl înțeleg perfect pe Marin”. Mai povestește Tudor Gheorghe că s-a dus la el, la minister și i-ar fi zis: „Mărine, ce stai aici ca ministru? Locul tău nu e aici. Ar trebui să pleci!”, „Da, da plec,… mâine plec în Venezuela.”

Marin Sorescu a fost și a rămas un creator de geniu, a cărui valoare este recunoscută și în posteritate. Este, totodată, și un reper moral (despre Revoluția din 1989 a afirmat că aceasta n-a dat și caractere celor care nu l-aveau din naștere), de care tinerii au mare nevoie. A fost, neoficial, un ambasador cultural, un scriitor născut, nu făcut, care a așezat România pe harta literară a lumii.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*