MAICA DOMNULUI este MAICA LUMINII şi ocrotitoarea satului românesc! Omul de la sat a fost şi rămâne într-o legătură directă cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, cu pământul şi cu tot ceea ce face trimitere la origini, la tradiţii şi la obiceiuri!

Satul românesc se zbate, astăzi, între pustiire şi speranţă, pentru că îi simte atât de aproape de sufletul omului pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, încât folosește pentru

Rugăciune acele cuvinte care mişcă sufletul şi înalţă credinţa! Din nefericire, satul românesc tradiţional traversează o gravă criză spirituală şi materială, iar în zilele noastre această criză se acutizează, pentru că o simţim şi de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului! Nedreptăţile îndurate de țăranul român au aflat alinare la Maica Domnului, chiar dacă jugul apăsării a avut efecte devastatoare la nivelul identităţii și mentalității ţăranului, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic. Sub spectrul ateismului communist şi a celui post-modernist, s‑au produs destrămarea satului românesc și distrugerea legăturii profunde a țăranului cu Dumnezeu, prin propagandă ateistă, iar relaţia ţăranului cu pământul ca proprietate, cu ţarina proprie, a fost distrusă prin colectivizarea forţată a agriculturii. Cu vremea, multe sate au fost depopulate prin urbanizare forţată şi prin migrarea unui mare număr de locuitori din mediul rural către mediul urban, ca urmare a industrializării forţate, iar, după anul 1990, satul se de­populează prin emigrarea multor oameni tineri de la sat în străinătate din motive economico‑financiare. Totuşi, omul de la sat a fost şi rămâne mereu într-o legătură directă cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, cu pământul şi cu tot ceea ce face trimitere la origini, cu tot ceea ce conservă tradiţiile şi obiceiurile, de multe ori înţelepciunea săteanului fiind proverbială şi legată de valorile trăite şi asumate în decursul timpului, ca o dovadă a perenităţii şi a capacităţii sale de a confirma statornicia locului şi a timpului intarsiate în glie.

Biserica – o păstrătoare şi o promotoare a legii româneşti nescrise şi a credinţei în Dumnezeu şi în Maica Domnului!

Apărându-şi vatra de pământ, săteanul a conservat statornicia şi legea strămoşilor săi, credinţa şi obiceiurile creştine, iar în acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae considera că ortodoxia a însemnat pentru poporul nostru «fundamentul tuturor legilor sale de viaţă», temelia dăinuirii neamului românesc, în pofida faptului că prin păstrarea credinţei sale, românul a trebuit să înfrunte obstacole şi piedici de tot felul, venite dinlăuntru sau din afară. Pentru că mai presus de toate câte s-au abătut asupra sa, acest popor a păstrat obiceiul de «a se ţine locului», de a fi el însuşi, cu alte cuvinte, de a lupta necontenit împotriva celor care se considerau puternicii veacului. De multe ori s-a vorbit despre o «lege nescrisă» după care s-a condus neamul acesta, lumea satului românesc, pentru că satul a reprezentat vatra ţării, staornicia ei, durata în timp, aceasta neconstituind nici pe departe ordinea dictată de cineva străin din afară, ci, mai degrabă, ordinea autoimpusă şi asumată prin dorul de ţară, prin sentimentul apartenenţei la comunitate. Spre deosebire de viziunea contractualistă a lumii occidentale, de acel individualism accentuat, conştiinţa de neam a poporului român s-a cristalizat prin păstrarea identităţii naţionale, prin adevăruri şi rosturi bine conturate în credinţă, un set de adevăruri născute din plămădirea unui pământ al statorniciei şi al fiecărui lucru bine făcut care s-a întemeiat pe un anume sentiment al comuniunii, al unităţii şi al existenţei lumii româneşti tradiţionale. În satul depopulat de astăzi, omul încorsetat în modernitatea târzie, parcă rătăceşte prin meandrele veacului, temelia satului şi-a uitat cu desăvârşire rostul său, s-a instalat o teamă de ziua de mâine în sufletul săteanului, teama de pandemie, prin lipsa de interes, de criterii valorice şi de repere esenţiale, prin tentaţia maladivă de a îndepărta omul şi de a-l scoate din ceea ce a însemnat «cuminţenia pământului», aceasta fiind marea procupare a regimurilor totalitare şi a utopiei propulsate de aceste regimuri pe altarul sacrificiului cu orice preţ şi al jertfei întrupate în glia străbună. Un plan diabolic de a transforma din temelii imaginea satului tradiţional cu tot ceea ce au însemnat obiceiurile şi tradiţiile sale, ierarhiile şi legăturile de neam, toate au fost supuse unui proces de demolare care se materialize de multe ori prin desfiinţarea ţăranului şi a elitei reprezentative, în sat rămânând biserica, o păstrătoare şi o promotoare a legii româneşti nescrise şi a credinţei în Dumnezeu şi în Maica Domnului!

Satul românesc este răstignit pe Crucea Golgotei între idealizare nostalgică și abandonare practică

Prin urmare, atunci când ţăranul urbanizat şi transformat în sătean mai mult navetist modernizat şi înstrăinat de portul de la ţară, a pierdut legătura şi cu cerul, el s-a rupt de rădăcini şi de acea realitate care îi conferea contur şi un temei trainic, o capacitate  proverbială de a se detaşa de promisiunile deşarte ale unor aşa-zise paradisuri terestre. Spre deosebire de orăşeanul mânat de ambiţii de îmbogăţire, de ambiţii negustoreşti, de nelinişte şi de nesiguranţă, lumea definită prin ceea se poate numi civilizaţia ţărănească, nu se implică în meandrele luptei pentru autodepăşire şi prin decăderea în autosuficienţă, definindu-se ca o expresie a bucuriei de a trăi cu credinţa în suflet, în iisus Hristos şi în Maica Domnului! Locuitorul de la sat, de multe ori a fost adus în starea nefirească a înstrăinatului, de către zămislitorii contrafăcuţi de utopii mai vechi sau mai noi, cea comunistă de ieri, cea neoliberală şi globalistă de astăzi, fiind omul deposedat de propriul pământ, poate strămutat în mod repetat pentru munca la oraş sau pentru a deveni o forţă de producţie în complexele industriale, un om structurat pe un model masificat, poate căpşunarul care şi-a lăsat departe familia, satul, locul natal, ţara lui, pentru a se îndestula în imperiul libertăţii, poate ţăranul devenit un capitalist exersat şi abil, care se descurcă mai uşor sau care se adaptează treptat unei lumi a modernităţii, omul îndepărtat de propriile sale rădăcini, dar şi de felul obişnuit de a trăi în armonie cu natura pentru a produce bunurile necesare vieţii. Aceasta este starea jalnică în care a fost adus astăzi, în fiecare parte a ţării, satul românesc, în baza unui principiu care întemeiază sistemului corporatist şi preocuparea asiduă de a produce, mai ales pentru profit, nu pentru om şi pentru nevoile lui, într-o lume în care rolul pieţei se converteşte într-o economie de piaţă şi într-o tentaţie de a pune pe un plan secundar menţinerea sănătăţii şi apărarea vieţii omului, păstrarea credinţei strămoşeşti! Satul românesc este răstignit pe Crucea Golgotei între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară, între credinţă şi necredinţa apăsată de spectrul sărăciei! Potrivit datelor oficiale care se difuzează mai ceva decât numărul cazurilor de bolnavi de pandemie, România are o populaţie rezidentă de 19,5 milioane de locuitori9, ceea ce înseamnă 3,9% din populaţia totală a Uniunii Europene. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării; aproximativ 45,7% din populația țării locuiește în mediul rural, adică puțin peste 8,5 milioane de persoane. Cifrele amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul agricol al României este unul foarte ridicat, însă, pământul nu este eficient cultivat. Țară cu pământ bogat, dar cu mulţi țărani săraci! Mult teren agricol nelucrat şi fărâmiţat, multe speranțe, dar puține mijloace de a‑l lucra eficient și de a valorifica deplin recolta obţinută! Cu toate că adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, atâţia câţi mai sunt, în multe sate din România se practică o agricultură de supraviețuire, iar unele sate sunt foarte depopulate şi chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României şi rămân pustiite doar cimitirele cu crucile lor putrezite sau ruginite! Satul tradiţional, în ultimii ani, este afectat de o gravă criză demografică, deoarece mulţi români au plecat în străinătate, unde lucrează mai mult pentru dezvoltarea altor ţări decât pentru România. Cei mai mulți dintre românii care aleg traiul departe de ţara‑mamă sunt tineri, peste 17%, sunt din grupa de vârstă 25‑29 de ani, iar a doua categorie ca dimensiune, 14,5%, este reprezentată de tineri în vârstă de 20‑24 de ani. Din păcate, prognozele sunt sumbre, sporul natural continuă să fie negativ, iar procesul de îmbătrânire demografică se accentuează, iar, sociologii avertizează că migraţia populaţiei tinere către oraşe va continua şi că populaţia satelor va deveni din ce în ce mai îmbătrânită, la mila Lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, Maica Luminii!

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*