Marin Sorescu

Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu.

Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă.

Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară.

În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am  scris două asemenea articole, dar semnate… Fabiola Popescu.

Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”. Autorul a lăsat aceste exemplare pe la factorii decizionali spre a cunoaşte şi ei valoarea sa, recunoscută internaţional.

Pe urmele lui Ilie Purcaru, a elaborat un excelent Almanah Ramuri”, în 1980, la împlinirea a 75 de ani de la apariţia revistei şi a organizat un simpozion cu participare naţională.

În redacţie, a adus scriitori tineri, de perspectivă, unora anulându-le repartiţia guvernamentală, alţii nefiind membrii de partid. A fost angajat chiar studentul Sabin Gherman, cel care s-a săturat de România. A fost dezamăgit sau nu se pricepea la oameni?!

Evenimentele din decembrie 1989 l-a prins redactor şef la „Ramuri”. O parte dintre decidenţii străini ai „revoluţiei” l-ar fi voit chiar preşedinte de ţară, asemenea lui Havel (care a împărţit Cehoslovacia în două), Sorescu având misiunea, se zice, să respecte Declaraţia de la Budapesta, din iunie 1989, semnată de aşazişii istorici români, contrasemnată de fostul rege Mihai, conform căreia Transilvania era numită „spaţiu de complementaritate”. A venit, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la poarta sa, un actor spre a-l lua să deschidă televiziunea. „Mergeţi voi înainte, că vin şi eu”, ar fi spus Sorescu, şi nu s-a dus. Altul s-a făcut că lucrează. Asta l-a costat Premiul Nobel pentru Literatură.

Din 1990, a fost şi directorul Editurii „Scrisul Românesc”(propus de Andrei Pleşu, ministrul Culturii), până la sfârşitul vieţii. Am avut ocazia să colaborez direct cu domnia sa. Se implica prin complectarea portofoliului editorial cu manuscrise de valoare semnate de personalităţi renumite. I-am respins, totuşi, două asemenea manuscrise: unul scris de Paul Goma, întrucât mătuşa acestuia, d-na Năvodaru, cerea drepturile de autor în valută, iar noi n-avem niciun cont valutar. Altă carte a fost  Teatrul seminar de Petre Ţuţea, mediocră ca realizare artistică în comparaţie cu oralitatea şi oratoria sa genială.

El a adus din Franţa o tipografie bine utilată, dar care a încăput pe alte mâini, tipărind etichete de băuturi spirtoase şi nu cărţi.

La sediul editurii din str. Mihai Viteazul, nr. 4, am înfiinţat Centrul Cultural, inaugurat de Marin Sorescu ca ministru al Culturii. Centrul avea o librărie, unde s-au lansat cărţi, un chioşc de ziare şi reviste culturale ( inclusiv din Basarabia), o bibliotecă engleză. Obţinând imobilul printr-o hotărâre de guvern, demonstrând că el a aparţinut de drept Institutului de Arte Grafice. „Scrisul Românesc”, naţionalizat în 1948, el a fost restituit, ca un cadou nemeritat, Ministerului Culturii, printr-o ordonanţă de urgenţă, mie desfăcându-mi-se contractul de muncă, noul ministru  al Culturii având alte orientări. În octombrie 1997, aici au fost sărbătoriţi cei 75 de ani de activitate neîntreruptă a editurii, fiind pomenit, în prezenţa soţiei şi a familiei, Marin Sorescu, grăbindu-se să ne părăsească cu aproape un an înainte.

Şi de la „Scrisul Românesc” s-a vrut a fi îndepărtat. Acţiune nereuşită.

A fost „împrumutat” (păstrându-i-se postul la editură) la Ministerul Culturii, ca ministru (25 noiembrie 1993-5 mai 1995). S-a spus despre ministeriatul său că a fost mediocru, el nu trebuia să accepte acest post. De parcă, ceilalţi miniştrii ai Culturii (cu excepţia unora, de pildă Răzvan Theodorescu, Ludovic Spiess) ar fi fost geniali. În timpul ministeriatului său a fost organizată expoziţia itinerantă în oraşele de pe Dunăre, cu obiecte patrimoniale naţionale şi universale.

Eram deseori invitaţi la mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, unde, la agapa frăţească se spuneau lucruri extrem de interesante. La o altă discuţie obiectivă despre homosexualitate, Marin Sorescu a definit-o genial: „bâjbâială genetică”.

Marin Sorescu şi-a construit, cu banii de la Premiul „Herder” şi alte drepturi de autor, o casă în satul său natal, întâi ca o casă de creaţie pentru scriitori şi pictori, apoi drept casă memorială. A făcut eforturi supraomeneşti spre a găsi materiale de construcţie (atunci, imediat după Revoluţie), piatră de râu. A rămas o noapte în cabina camionului, după defectarea motorului. Soţia sa a ţinut chiar un jurnal al construcţiei.

Mergeam împreună de la Craiova la Bulzeşti. Eu le cumpăram, contracost, şuncă, brânză pentru muncitori, le încărcam butelia de aragaz etc. Pe drum, discutam de toate, inclusiv despre golul lui Hagi dat Columbiei la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, 1994. Pe bârnele aduse pentru construcţie stăteam împreună seara, îi citeam texte din Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Aşa l-am convins să scrie două prefeţe de excepţie la volume de Scrieri de Mihai Viteazul, respectiv şi Scrieri de Tudor Vladimirescu, ambele ediţii elaborate de mine.

Printre muncitori, era unul mai hâtru, care ştia multe snoave şi nume de oameni din Bulzeşti şi le spunea lui Marin Sorescu, pe care le nota într-un carneţel, respectivul scăpând de munca fizică.

Altă dată, îi povesteam despre isprăvile lui V.G. Paleolog (primul care a intuit genialitatea lui C. Brâncuşi) privind aşazisa deţinere de aur sau caleaşca trasă de doi măgari, pe care îi numea „utemiştii tatii”. Toate acestea apar în romanul său, Japiţa, apărut postum, în 1999.

Lovit pe nedrept, de nenumărate ori ( „meditaţia transcendentală”, obligarea demisionării de la revista şi de la Uniunea Scriitorilor), corpul său, şi aşa firav, a cedat, el fiind un introvertit. Îmi spunea marele său prieten (venit de la Timişoara,  făcând o escală la Craiova) că „o să-l pierdem pe Marin”. Se zice că a fost injectat pe un aeroport cu un vaccin dubios. Nici medicii de la Spitalul Cochin din Paris, unde a fost internat (5-11 noiembrie 1996) nu l-au putut salva. Ultimele luni de viaţă au fost de grea suferinţă. A compus poezii, care, în majoritate, au fost dictate soţiei sale, Virginia, el „operând adesea corecturi şi stilizări în timpul dictării”. Au fost adunate de soţia sa şi apărute postum, în 1997, în editura familiei Creuzet, cu titlul Puntea (Ultimele), fiind dedicate „Tuturor celor care suferă. Marin Sorescu, 1996”. Sunt poezii de o sensibilitate aparte, în care căutarea lui Dumnezeu ia forme dramatice cum rar găseşti în poezia lumii.

Eram la Târgul de carte „Gaudeamus”, organizat la Casa Radio din str. Berthelot, în noiembrie 1996. Am intenţionat să-l vizitez pe genialul poet, aflat în grea suferinţă. În apropierea casei sale din str. Grigore Alexandrescu, nr. 43, m-am întâlnit cu redactorii săi de la „Literatorul”: Lucian Chişu, Andrei Grigor, N. Iliescu. Mi-au povestit starea în care  s-a aflat. M-am întors. Am refuzat să-l văd pe marele Sorescu într-o asemenea ipostază.  Am făcut bine, am făcut rău?! Doar Dumnezeu ştie.

Şi a venit sfârşitul: 8 decembrie 1996, dimineaţa. Au venit la biserica unde-i era depus trupul neînsufelţit prietenii, colaboratorii, cititorii săi, chiar cei doi preşedinţi care tocmai îşi predase/preluase stacheta preşedenţiei: Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (următorul preşedinte n-a participat decât la funeraliile regelui ţiganilor de la Sibiu, deşi în epoca sa au trecut la cele veşnice Gr. Vieru, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, actorul Ştefan Iordache etc.). Multe coroane de flori, niciuna de la Uniunea Scriitorilor. El nu mai era membru dar nici scriitor!? A fost înmormântat la Bellu, dar nu în Aleea Scriitorilor, lângă Eminescu (unde-i era locul), ci în spaţiul Academiei Române, unde, graţie lui Eugen Simion, toţii academicienii au câte un cavou.

La câţiva ani de la cele veşnice, soţia sa, Virginia, mă roagă s-o însoţesc la cimitir, la „Sorin” (aşa-i zicea dânsa), după ce se termină omagierea sa la Muzeul Literaturii Române, acţiune organizată de Eugen Simion şi Lucian Chişu. Odată cu depunerea florilor, doamna Sorescu mi-a mărturisit că şi dânsa vrea casă memorială „Marin Sorescu” la Bulzeşti şi la Bucureşti. La câteva luni, şi dânsa şi-a urmat soţul.

Craiova, văzută  din car” a fost recunoscătoare la început. A fost omagiat de Teatrul Naţional, prin directorul Emil Boroghină. După pensionarea acestuia, Zilele „Sorescu” au fost preluate de Târgul „Gaudeamus” de la Craiova  şi de editorul Al. Manda. Pe timpul  primarului Antonie Solomon, din 2005, Academia Română, prin Eugen Simion, şi Primăria Craiova, au ridicat stacheta valorificării soresciene la cote înalte, internaţionale, prin participarea unor mari personalităţi europene. Din 2004, Zilele „Marin Sorescu” nu s-au mai desfăşurat, Primăria alocând fonduri doar pentru Festivalul Shakespeare. Cu eforturi deosebite, inclusiv financiare, Eugen Simion a reuşit să preia aceste manifestări la Bucureşti, la Academia Română şi la Muzeul Literaturii Române, aşteptând completarea ediţiei Marin Sorescu din colecţia „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, cu jurnalele soresciene, necenzurate.

Marin Sorescu este brandul nostru naţional în materie de cultură, cu care ne mândrim şi trebuie să-l cinstim la justa sa valoare. Aceste pagini se vor a fi un pios omagiu adus Omului şi genialului scriitor român, care m-a onorat cu prietenia sa.

Tudor Nedelcea

P.S.  Odată se organiza în Craiova  Festivalul Internaţional „Marin Sorescu”,  sub  egida Academiei Române. Azi genialul scriitor este uitat nu numai de Craiova sa văzută din car, ci şi de alte instituţii. Trist!

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*