Mihai Cimpoi și ilustrul său înaintaș, Titu Maiorescu

Maiorescian prin structură, Mihai Cimpoi abordează perioada clasicilor literaturii române cu empatie, obiectivitate și pertinentă. După „românul absolut” Eminescu, personalitatea marcantă a eruditului său predecesor, a lui Titu Maiorescu, l-a fascinat în mod deosebit, luându-l ca model, așa cum demonstrează în primul volum din Critice (titlul maiorescian), cu subtitlul Fierăria lui Iocan, pe care i l-am publiocat la Fundația Scrisul românesc, în 2001. Chiar titlul studiului cu care debutează volumul l-a intitulat: Titu Maiorescu: model sau antimodel?, răspunzând explicit: „Titu Maiorescu este stăpânit – în scris ca și în viața publică – de un spirit demiurgic: în-ființându-se ca om de cultură, el înființează și cultura română […] De la el începe Totul, anume în urma acțiunilor sale de pionierat ia naștere cultura, se instituie în câmpul ei adevărul și criteriul valoric, fără de care e imposibil progresul”. Mai mult, Titu Maiorescu, care și-a pus întreaga sa creație critică sub semnul „Începutului absolut”, are, constată cu îndreptățire Mihai Cimpoi, „conștiința marcată existențial de specificul, istoriei naționale”, (asemenea lui Cantemir, Eminescu, Hasdeu, alte spirite enciclopedice române, cum a demonstrat și Edgar Papu în Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, Scrisul românesc, 1994), care trăiesc complexul Meșterului Manole („El și ceilalți asemenea lui să pună temelia zidirii frumosului, binelui și adevărului”). În acest sudiu, Mihai Cimpoi corectează efigia maioresciană „de ființă olimpică, rațională”, „figură apolinică de o frumusețe rară”; Conducătorul „Junimei” nu este, în opinia criticului de la Chișinău, „un uriaș «om de gheață», o „figură academică statutară, dominând, așadar, printr-o poză neînsuflețită”. Ființial, Maiorescu este stăpânit de neliniști, are pasiuni și porniri sentimentale, complexe psihologice și îngrijorări existențiale, dar se întrevăd și „lumini romantice caracteristice Începutului Absolut, ce se relevă prin voința demiurgică de a construi și de a propune Lumii modelul propriului Eu”.

Analizându-i cu pertinență și obiectivitatea întreaga sa creație critică, remarcându-i meritul fundamental de a-l impune culturii române și europene pe Eminescu, dar și europenismul său prin stabilirea unor criterii axiologice, Mihai Cimpoi ajunge la concluzia că „Maiorescu rămâne un model adamic, nu golemic al începuturilor noastre sănătoase și în-temeietoare și el reapare la fiecare schimbare de epocă”, un model care „nu oprește procesul nostru de europenizare din moment ce l-a început (l-a continuat)” (M. Cimpoi, Critice, vol. I, Craiova Fundația Scrisul românesc, 2001, p. 31).

În anul pandemic 2020, Mihai Cimpoi mai tipărește două volume despre același uriaș critic literar dintre cele două veacuri, 19 și 20: Mihai Cimpoi, Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă (Târgoviște / Chișinău, Editura Bibliotheca / Cartdidact) și Titu Maiorescu. Epoca Eminescu, ediție coordonată și studiul introductiv de acad. Mihai Cimpoi (Iași Junimea, colecția „Eminescu”, nr. 100).

Titlul volumului de eseuri, Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă, este o reluare actualizată a studiului lui Constantin Noica, publicat în „Universul literar” din 24 februarie 1940, la centenarul nașterii la Craiova a lui Maiorescu, Mihai Cimpoi urmând odiseea receptării maioresciene de la Eugen Lovinescu („reconstituire biografică, nu numai cu ajutorul datelor și actelor publice, ci și în latura ei intimă și psihologică”), trecând pe la C. Noica, care ne-a introdus în „miracolul eminescian” („cărturarul din el, vizionarul politic, omul, chiar omul politic, compleșitorul om public – ne par al altei lumi”) până la Eugen Simion („Maiorescu vrea numai ca sincronismul să nu uniformizeze culturile naționale”, el „nu-i un altermondialist, este un adept modern al universalizării”).Titu Maiorescu și-a stabilit un sistem de apreciere axiologică a creației literare, conștient că numai prin valori se va salva lumea.

În acest sistem valoric, firește Eminescu este prioritatea lui Maiorescu, de la tratamentul aproape patern față de poet până la acel excelent și binevenit studiu din 1889, Eminescu și poeziile lui: „Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu”, astfel încât „literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.

Trecând în revistă receptarea postumă a conducătorului „Junimei” prin critici și istorici literari renumiți (E. Lovinescu, N. Iorga, E. Cioran, Tudor Vianu, G. Ivașcu, Vl. Streinu, G. Călinescu, N. Manolescu, Eugen Simion, I. Negoițescu, Mircea Zaciu, D. Micu, Zenovie Cârlugea, G. Dimisianu etc.), Mihai Cimpoi stabilește afinitățile elective dintre Eminescu și Maiorescu. Spre a demonstra că cei doi titani ai secolului 19 au avut „două existențe asemănătoare”, M. Cimpoi pornește de la afirmația lui G. Călinescu, conform căreia „formația intelectuală și direcția spiritului” îi apropie și-i așează deasupra contemporanilor: „Și Maiorescu și Eminescu erau metafizicieni, adică filosofi întemeiați pe speculațiuni din care tindeau să derive un sistem practic omogen: o etică, o estetică, o politică; gânditori preocupați de forma gândirii, nu de conținutul ei”.

Întâlnirea dintre Poet și Critic este, în opinia lui M. Cimpoi, una fastă, cu „sens întemeietor”, care „consfințește și dă legimitate modernității noastre, deschizând brusc, cu o cheie magică precum se întâmpla doar în basme, porțile spre universalitate”.

Firește, Mihai Cimpoi înlătură cu nonșalanță elucubrațiile tabloizante de unor așaziși specialiști privind „rolul” lui Titu Maiorescu în scoaterea din viața publică și chiar asasinarea lui Eminescu, criticul fiind considerat de acești zeloși un germanofil înrăit, om al serviciilor secrete austriece, șef al unei monstruoase cabale, teorie abracadabrantă respinsă și de G. Dimisianu sau Eugen Simion („grosolană absurditate”, „o injustiție morală”).

La „Junimea” de azi, Mihai Cimpoi editează o ediție coordonată, însoțită de un academic studiu introductiv, Titu Maiorescu, Epoca Eminescu, „o relaționare literară circumstanțială, determinată de prezența dimpreună (subl. M. Cimpoi) într-un cadru istoric dat, într-un anturaj cultural și într-un spațiu habitual și habitudinal anume, definit de Blaga drept mioritic, cu o alternanță capricioasă de suișuri / coborâșuri, adică ondulant”.

Astfel, editorul antologhează articolele, recenziile, rapoartele academice precum și notele privitoare la Poet (nota la ediția princeps din 1883/1884, studiile: Eminescu și poeziile lui, Direcția nouă în poezia și proza românească, Neologismele, Răspunsurile „Revistei contemporane, Literatura română și străinătatea, Poeți și critici, Leon C. Negruzzi și „Junimea”, În memoria poetului dialectal Victor Vlad, Poeziile lui A. Naum, Poeziile lui O. Goga, În chestia poeziei populare, Două poesii postume ale lui Mihail Eminescu, dar și fragmente din Jurnalul lui Titu Maiorescu, corespondența dintre cei doi.

Studiul lui M. Cimpoi, Titu Maiorescu în postumitate, prefațează notele și comentariile la studiile maioresciene antologate, volumul încheindu-se cu bibliografia, referințele critice și rezumatul cărții în limbile română, germană, franceză, engleză, rusă. De precizat că aceste două cărți semnate sau editate de Mihai Cimpoi vor fi tipărite și în Germania.

Iată câteva notițe din Jurnalul lui Titu Maiorescu referitoare la Eminescu: „Mihai Eminescu, bun revizor școlar, rău profesor, idealist” (23 septembrie 1876); „Încă noaptea târziu, tradus cu Eminescu 2 poezii ale reginei, cu tradus alegorie, ei [și Livia Maiorescu, n.n.] Vremea și iubirea” (3 nov. 1882); „Eminescu lipsea ( la serata literară a Junimei) din cauza lui Candiano” (7 dec. 1882); „Astăzi, marți, la ora 6 dimineața, o carte (de vizită) de la d-na Slavici, la care locuiește Eminescu, cu aceste rânduri scrise: «Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău» (28 iunie 1883); „astăzi, la ora 9 dimineața, am fost la gară la plecarea la Viena a lui Eminescu cu Chibici și cu un îngrijitor” (20 oct. 1883); „Corecturi Eminescu și Schopenhauer… toate în același timp” (16 oct. 1889).

Extrem de interesante sunt scrisorile dintre cei doi. Titu Maiorescu îl întreabă la 17/29 ian. 1874: „Cum stai cu doctoratul de filosofie?” pentru că „am dori să-ți propunem dumitale catedra de filosofie la Universitatea din Iași, căci – după cât te cunosc – gimnaziul nu este pentru d-ta. Cum știi însă, doctoratul – în sine o nimica toată – este folositor pentru regularitatea unei asemena numiri”. Pentru această intenție și pentru trimiterea de bani („ca avans, care se va scădea treptat din viitorul d-tale salar de profesor”, scrisoare din 19 apr./1 mai 1874), Titu Maiorescu a fost acuzat de DNA-ul timpului său de delapidare, urmând a fi anchetat și condamnat; interesele partinice au făcut ca dosarul să fie abandonat.

Mihai Cimpoi a dat o știre de excepție: există o cerere semnată de Mihai Eminescu către decanul facultății berlineze pentru eliberarea unei adeverințe, de absolvire a facultății precum și aprobarea decanului; este o dovadă peremptorie ca Eminescu a absolvit cu diplomă Universitatea din Berlin. Altfel cum ar fi putut să se înscrie la doctorat?!

Referitor la relațiile glaciale dintre cei doi, există o scrisoare a lui Titu Maiorescu către Eminescu care dovedește contrariul: i-a citit scrisoarea „cu o nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina d-tale însănătoșare”. Și continuă Maiorescu: „Vezi, d-le Eminescu, diagnoza stării d-tale trecute este astăzi cu putință și este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor  mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, d-ta ai început a suferi o meningită sau inflamație a pieliței creerilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un deliriu continuu de pest 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamațiunei”.

Despre boala Poetului s-au pronunțat cu autoritate în zilele noastre medici specialiști (Irinel Popescu, Victor Voicu, O. Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vl. Beliș) în volumul Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (argument: Eugen Simion, cuvânt înainte: Irinel Popescu, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015).

Fiind internat în sanatoriul de lângă Viena, Eminescu îl întreabă pe Chibici-Revneanu, prietenul și însoțitorul său, cine-i asigură finanțarea. La aceasta răspunde Maiorescu în 1883: „De vreai să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea și (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare) admirația adeseori entuziastă ce o am și eu și tot cercul nostrul literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică?”.

Iată-l pe olimpianul, „omul de gheață” Titu Maiorescu, profesorul de psihologie, atât de afectat de sănătatea Poetului, grija lui sentimentală, paternă pentru omul Eminescu și pentru perspectivele sale: „Așadar, fii fără grijă, redobândește-ți acea filosofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaogă-i ceva veselie și petrece în excursia prin frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”.

Scrisorile lui Eminescu către „stimatul meu Domn” Titu Maiorescu sunt mai numeroase și ele datează din perioada 6 august 1871-14/26 martie 1888. În ultima scrisoare, Eminescu își exprima pe deplin recunoștința față de binefăcătorul său: „Vă rog, mult stimatul meu domn, a primi mulțumiri din inimă pentru interesul ce pururea mi l-ați arătat și să-mi dați iertare pentru involuntara mea întârziere [răspunsul la scrisoarea lui Maiorescu, n.n.] Vă rog totodată a primi respectuuoase salutări de la al d-voastră preaplecat și preasupus, M. Eminescu”.

Este o dovadă grăitoare că între cele două mari personalități din secolul 19, care au influențat generațiiler viitoare, au existat nu numai relații de la critic literar la creator, ci și unele pur umane, firești, ca între doi oameni cu nevoi cotidiene, iar meritul incontestabil al lui Mihai Cimpoi constă în faptul că i-a pus, în postumitate, pe amândoi față în față sau în fața oglinzii, arătându-ne uriașa lor personalitate umană și creatoare.

Altfel spus de însuși Mihai Cimpoi, „Maiorescu a fost cel dintâi care a vorbit despre personalitatea europeană a lui Eminescu, el însuși fiind, prin tot ce a făcut, o personalitate europeană”.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*