O radiografie a sistemului de sănătate cu sociologul Eugen Blaga

Domnul Eugen Blaga este doctor în sociologie, prof. univ. dr. emerit la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. Se numără printre cei mai importanți sociologi români, aducând contribuții notabile în domenii precum incluziunea socială, piața forței de muncă și politicile de ocupare.

Pe lângă lucrările de strictă specialitate, a publicat zeci de volume de eseistică sociologică. Vreme de mai mulți ani, a publicat editoriale la agenții de presă, precum AM PRESS (Lucian Avramescu) și AMOS NEWS (Octavian Andronic).

A fost Subsecretar de Stat, a condus Agenția Națională pentru Ocupare și Formare Profesională, direcții de specialitate din Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Cea mai recentă carte se intitulează “Gheorghe Zamfir. Cel din urmă genial”.

O preocupare constantă în activitatea de cercetare o constituie și politicile de sănătate publică atât din România, cât și de la nivelul Uniunii Europene.

Am discutat cu profesorul Eugen Blaga despre problemele societății românești în general și problemele sistemului de sănătate în particular. 

Rep. Stimate domnule profesor, înainte de a trece la tema propriu-zisă – sistemul de sănătate din România – vă propun o întrebare mai generală. Care sunt, în opinia Dvs., principalele probleme ale societății românești actuale și cum ar putea fi acestea soluționate?

E.B. România a parcurs, în cei aproape treizeci de ani, o tranziție extrem de îndelungată, ce a atras costuri economice și sociale foarte greu de evaluat. Din păcate, nici chiar acum nu am putea aprecia că tranziția s-a încheiat, atâta vreme cât statul este încă prezent în zone în care doar mecanismele economiei de piață, mecanismele democratice și, nu în ultimul rând, puterile în stat, separate realmente, ar trebui să regleze funcționarea societății.

În mod evident, deși au trecut aproape 12 de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, nici în acest cadru nu am reușit să depășim în totalitate tranziția spre o altfel de Europă, tranziția spre mecanismele democratice și funcționale ale unei Europe unite, cu valori superioare.

Din aceste cauze, la care se adaugă consecințele unei vieți politice controversate, contondente, depărtate, de multe ori, de principiile doctrinelor consacrate, în societatea românească se manifestă o problematică economică, socială și politică extrem de complexă, generatoare de fenomene anomice. Cu siguranță, însă, există și progrese în mai toate domeniile. Acestea nu pot fi eludate, dar, în mod evident, sunt insuficiente pentru a trece în mod plenar la un alt mod, total diferit, de organizare socială.

Poate cea mai sensibilă și, nejustificat, puțin sesizabilă problemă actuală a societății românești, dar ale cărei efecte se resimt și acum, dar se vor acutiza pe termen mediu și lung, este scăderea accentuată a populației.

Scăderea cantitativă a populației va determina efecte directe și „colaterale”, ce vor afecta puternic toate palierele vieții sociale. Deficitul actual și de perspectivă al forței de muncă necesare economiei, apoi viitorul sumbru al bugetelor sociale, printr-o alimentare insuficientă, necorelarea numărului beneficiarilor politicilor sociale cu numărul celor ce susțin sistemul sunt doar câteva dintre efectele directe și perverse ce se vor produce ca urmare a scăderii dramatice a populației.

Și aici se poate nuanța. Eurostatul  produce îngrijorări și în ceea ce privește evoluția resurselor de muncă, a populației ocupate, a populației active, apoi în privința câștigului mediu salarial, a menținerii ca instrument și a evoluției salariului minim pe economie, indicatori care, în mod nemijlocit, condiționează dimensiunea populației prin emigrația masivă a forței de muncă spre zone ale Europei, din motive exclusiv economice.

Cu siguranță, și cercetarea argumentează, motivația economică nu este singura, ba dimpotrivă, motivații neașteptate acum doar câțiva ani determină hemoragia acută a forței de muncă. Se estimează că, anual, cu peste 80000 de persoane scade populația țării, din care peste 20000 este numărul celor ce emigrează.

Soluționarea acestei „probleme” este posibilă. Pe termen lung. Prin voință politică, printr-un complex de măsuri sociale, economice, educaționale, de sănătate publică; printr-o abordare strategică multifactorială, printr-un acord politic pe termen lung între toate formațiunile aflate, acum și în viitor, la putere.

O altă problemă a societății românești actuale este școala. Starea educației, începând cu subfinanțarea, neatingând nici în acest an pragul de 6% din PIB, așa cum s-a promis de ani buni, continuând cu scăderea dramatică a populației școlare, abandonul școlar, calitatea actului educațional, necorelarea învățământului cu piața muncii, instabilitatea legislativă, generată de cele peste 60 de modificări ale legii educației în ultimii 25 de ani, apoi creșterea infracționalității în rândul tinerilor, calitatea de multe ori necorespunzătoare, chiar a slujitorilor școlii, indiferent de ciclul de educație, slaba participare a familiei, alături de școală, la educația tinerilor, ca urmare a emigrației masive a populației de vârste tinere, în mare parte părinți cu copii abandonați sau încredințați famiiilor de origine, vecinilor sau altor persoane neimplicate plenar, nici măcar afectiv în educația copiilor etc.

Lipsa de încredere în școală pare a se accentua, aceasta ca urmare a scăderii accentuate a prestigiului școlii, dar și a celor ce au urmat cursurile școlii. Prestigiul se susține nu numai prin valoarea dascălilor, dar și prin șansele ce le oferă absolvenților. Este de notorietate cea mai recentă cercetare realizată de Academia Română, potrivit căreia 30% dintre absolvenții de învățământ superior lucrează „pe studii medii” și sunt plătiți la nivelul salariului minim pe economie. Îngrijorător este și faptul că 20% din totalul celor ce muncesc sunt sub pragul de sărăcie. Îngrijorător și trist!

Starea sistemului național de sănătate este o altă problemă gravă, majoră, sensibilă și cronică a societății românești. Deși fondul național unic de asigurări sociale de sănătate a fost, o foarte lungă perioadă, puternic excedentar, fiind fondul cu cei mai mulți contribuabili, cu un sold impresionant, cu o administrare autonomă, realizată de către partenerii sociali, pe măsura creșterii nejustificate a intervenției statului, motivată neconvingător de o gestionare mai bună, resursele alocate sănătății, deși au crescut în cifre absolute, au devenit, din ce în ce mai mult, insuficiente.

Multiplicarea beneficiarilor de servicii medicale fără contribuție personală, apoi externalizarea nejustificată a unor servicii medicale sau nemedicale, lipsa, multă vreme, a protocoalelor medicale, neimplementarea totală a sistemului DRG, modificarea, fără consultarea partenerilor sociali, a legislației și fără a ține seama de furnizorii serviciilor medicale, dar și a beneficiarilor acestor servicii, adică a asiguraților, sunt doar câteva din cauzele care au determinat deteriorarea execuției bugetului asigurărilor sociale de sănătate și, în ultimă instanță, la deteriorarea alimentării cu resurse financiare a sistemului de sănătate. Necorelarea politicilor naționale de sănătate cu cele ale Europei din care facem parte, nesincronizarea între serviciile furnizate de sistemul public de sănătate cu cel privat sunt alte câteva dintre cauzele care au generat, și generează și acum, disfuncțiile majore ale sistemului.

Starea precară a infrastructurii rutiere, a celor feroviare, navale, aeriene, cu puține excepții și acelea doar simptomatice, rămân și după 30 de ani generatoare de grave și insurmontabile probleme pe termen scurt pentru economie în toate ramurile ei, pentru turism, pentru siguranța rutieră, în general pentru calitatea vieții. O recentă analiză internațională ne așează pe locul nouă în privința calității vieții. O infrastructură bine structurată, acoperitoare a întregului teritoriu național, este o condiție sine qua non pentru o bună funcționare a societății în cele mai intime resorturi ale ei.

Defrișările halucinante, aberante și abuzive, înlesnite de o legislație permisivă, acuzată constant, justificat sau nu, de interese, au marcat fundamental starea mediului, au afectat starea de sănătate, siguranța locativă, echilibrul ecologic, până și contingentele de animale sălbatice, care, în mod justificat, alungate din mediul lor natural, acum au dispărut, s-au refugiat în mediul disponibil, generând insecuritate în comunitățile rurale, dar și în cele urbane.

Reforma administrativă, mai exact, lipsa reformei administrative, susținută, la nivel doar de intenție, cu ceva timp în urmă, acum abandonată, este o problemă cu semnificații uriașe pentru buna funcționare a statului. Menținerea în actuala configurație, veche de mai multe zeci de ani, a împărțirii administrative, consumă resurse financiare uriașe, îngreunează accesul la fondurile europene structurale, dar permite, în schimb, generarea de funcții și poziții de execuție administrative ce se tranzacționează ori de câte ori configurația politică a guvernării se schimbă. Comasarea localităților devenite acum relativ depopulate, sau cu o populație și indicatori ce nu mai susțin statutul de comună, oraș sau municipiu ar realiza economii bugetare semnificative, ce ar putea fi realocate dezvoltării comunitare.

Apoi, apropierea geografică, până la identificare a două, trei, sau chiar mai multe localități, toate având o populație mai mică decât a unui municipiu important, ar economisi resurse, ar simplifica administrația, ar permite dezvoltarea și implemntarea de proiecte europene finanțate mult mai consistent.

Lipsa de coerență, stabilitate și predictibilitate a sistemului de asigurări sociale, inconstanța legislației asigurărilor sociale, modificarea, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, a legislației pensiilor, menținerea și chiar proliferarea pensiilor, așa zis speciale, lipsa de control eficient a pensionărilor pentru invaliditate, finanțarea din fondul public de asigurări sociale a unor servicii sociale, apoi introducerea pensiei minime în cuantum ce nu ține seama de existența sau nivelul contribuției, pensionarea anticipată cu diminuarea minoră a cuntumului, apoi pensionarea în anumite sectoare la vârste nepermise, extrem de tinere, introducerea, apoi renunțarea la pilonul doi de pensii, au generat inegalități revoltătoare și au transformat segmente semnificative de populație din finanțatori ai sistemului în consumatori de resurse.

Excluziunea socială, generată de lipsa de acces la educație din varii motive, cum ar fi dimensiunea și apropierea rețelei școlare, acoperirea cu cadre didactice profesioniste și competente, de lipsa resurselor financiare, apoi de accesul necorespunzător la serviciile de sănătate, inexistența asistenței medicale în unele zone rurale, lipsa mijloacelor de transport, costurile ridicate ale unor servicii medicale nesusținute de fondul public, accesul la locuri de muncă de calitate, discriminarea de gen, dau excluziunii sociale dimensiuni alarmante.

Rep. Cum ați caracteriza starea sistemului de sănătate din România?

E.B. Sistemul de sănătate din România este, după cum am arătat, una din marile probleme ale societății românești actuale. Este un domeniu vulnerabil, ce vulnerabilizează întreaga populație a țării. Este sistemul ce condiționează vigoarea unui popor, capacitatea lui de a se reproduce, apoi capacitatea de muncă și, în ultimă instanță, calitatea vieții. Satisfacția sau insatisfacția  față de funcționarea sistemului sunt date de indicele global al sănătății publice, de indicatorii de morbiditate, de forța și capacitatea de muncă și de o altă serie de indicatori economici, dar și de cei ce țin de configurația socială a sistemului de sănătate.

În mod evident, problematica extrem de complexă a domeniului nu va putea fi nici pe departe epuizată în spațiul alocat unui generos interviu.

Principalele direcții în care va trebui acționat, pentru că în aceste zone sunt localizate marile probleme ale sistemului, sunt următoarele:

  • stabilitatea programatică și predictibilitatea,
  • finanțarea necondiționată a tuturor serviciilor de sănătate,
  • creșterea contribuției statului,
  • încurajarea și susținerea prin mijloace legislative adecvate a serviciilor de sănătate private de calitate,
  • modernizarea infrastructurii,
  • introducerea și generalizarea operării cu tehnologii noi în ambulatoriile de specialitate,
  • investițiile în cercetarea medicală,
  • dezvoltarea și inovarea,
  • creșterea creativității în dezvoltarea de servicii medicale alternative,
  • menținerea și creșterea numărului medicilor și acoperirea în mod echilibrat a întregului teritoriu al țării, precum și a personalului auxiliar de specialitate,
  • profesionalizarea managementului instituțional,
  • o legislație specifică flexibilă, coerentă, compatibilizată cu legislația europeană.

Rep. De ce pleacă tinerii medici în străinătate?

E.B. Ca o primă observație doresc să menționez că nu doar tinerii medici pleacă în străinătate. Și nu doar motivația economică, așa cum se crede și se promovează excesiv, este cea care determină acest fenomen. Cauzalitatea este mult mai complexă și ar necesita o mai mare atenție, preocupare și cercetare a fenomenului. Pentru că, realmente, se poate vorbi, de mai mulți ani, de un fenomen al emigrației medicilor, deși în ultima perioadă numărul medicilor care doresc să plece sau chiar au plecat este într-o scădere vizibilă, mai ales după măsura de creștere consistentă a salariilor în sănătate.

Iată că, deși nu este o măsură exclusivistă, salarizarea atenuează, cel puțin temporar, criza acută de forță de muncă din sănătate. Sintetizând, putem lista câteva din motivele principale pentru care tinerii medici pleacă încă din țară:

  • nivelul scăzut, nemulțumitor al câștigului rămâne valid în ansamblul motivațiilor generatoare de emigrare;
  • condițiile materiale din unitățile medicale, starea, deplorabilă uneori, a spitalelor, menținerea după zeci sau sute de ani a spitalelor pavilionare, acum nefuncționale;
  • timpul lucrat excesiv peste norma de bază, orele suplimentare care, deși se plătesc, ocupă necuvenit o bună parte din bugetul de timp al medicului;
  • lipsa de suport pentru activitatea de cercetare medicală;
  • impactul emoțional al bolilor pe care medicul, subiectivând, îl trăiește;
  • stresul aproape permanent;
  • riscurile inerente asociate acestei profesii, mai mult decât la alte profesii;
  • scăderea prestigiului medicului;
  • agresiunile, uneori fizice, asupra medicului, mai ales în zonele serviciilor de urgență;
  • lipsa independenței financiare, mai ales în primii ani de activitate, pe durata rezidențiatului.

Toate acestea sunt, cu siguranță, cauze de risc pentru emigrarea accentuată a specialiștilor tineri din lumea medicală.

Dotarea unităților sanitare, respectul și încrederea din partea comunității, eliminarea corupției, creșterea finanțării pentru sănătate, în continuare creșterea posibilităților de exprimare profesională prin eliminarea unor fenomene ce parazitează relațiile profesionale din sectoarele-cheie ale medicinei sunt doar câteva dintre motivele care, cumulate, pot determina plecarea din țară a tinerilor medici.

Datele Colegiului Medicilor din România susțin că anual intră în sistem 3000 de medici și părăsesc sistemul aproximativ 3500, ceea ce ne poate conduce la concluzia că pregătim în învățământul superior medici pentru exterior. Cu alte cuvinte, nu reglarea „producției de medici” este problema, ci este vorba despre cum își desfășoară viața profesională un medic în România.

Este interesantă, dar și șocantă afirmația unui fost ministru al sănătății, care declara cu ceva timp în urmă că „sistemul de sănătate din România este un sistem de tip feudal”, recunoscând că nu știe câți medici sunt în România și nici cum sunt plătiți. „Nu știm cât cheltuim pe medicamente, nu știm câte plăți informale sunt, nu știm cu exactitate de ce o operație costă mai mult într-un loc decât în altul, din perspecticva Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Sistemul medical din România este o feudă de sus și până jos și într-un sistem feudal e mai puțin vorba despre oameni buni sau răi, este vorba de sistem și despre păstrarea feudei, a privilegiilor. Este un sistem feudal”. Și toate acestea au fost declarate de un ministru al sănătății.

Rep. Cum s-ar putea soluționa problema resursei umane din sănătate?

Cum arătam, anual pleacă din țară contingente importante de specialiști. Numărul medicilor din spitale a rămas la aproximativ 13000, comparativ cu peste 20000, cât erau cu doar șapte ani în urmă. Și aceasta față de un necesar estimat la 26000, potrivit normelor ministrului Sănătății. Analizând structura medicilor rămași în țară, situația devine chiar îngrijorătoare, pentru că se constată un accentuat proces de îmbătrânire a acestora prin plecarea tinerilor medici. Astfel, un studiu realizat de Academia Română arată că aproape 3000 de medici au vârste de peste 60 de ani și 2600 cu vîrste între 50 și 60 de ani. Drept urmare, se impune continurea măsurilor de stimulare a tinerilor de a rămâne în țară. Apoi, elaborarea de criterii pentru o relație cât mai corectă între performanța profesională și venituri și, evident, pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă din sistem.

Concentrarea personalului medical în general și a celui cu înalte performanțe în mediul urban este o problemă ce dezechilibrează și care determină în mod constant afluxul populației spre centrele de excelență din urban, cu costuri neechilibrate atât pentru finanțatorul sistemului, cât și pentru populație. Aici se cer măsuri urgente de echilibrare, prin:

  • acordarea de facilități la transferarea în zonele mai puțin accesibile,
  • crearea de condiții de muncă,
  • dotări similare cu unitățile medicale din urban.

Administrarea serviciilor medicale adresate populației este, cu siguranță, una dintre cauzele care marchează sistemul în general și care afectează fundamental resursa umană din domeniu. Este cunoscut că asistența medicală spitaliceasă, de exemplu, este cea care consumă cele mai multe resurse financiare, dar care ocupă și cea mai mare parte din forța de muncă din sistem. Celelalte servicii medicale trec în plan secundar, din care cauză atractivitatea lor este scăzută în percepția medicilor.

Este și cazul asistenței medicale primare realizate de medicii de familie, care, preponderent, s-au transformat în activități de dispecerizare, de redirecționare a bolnavilor spre unități spitalicești sau spre ambulatoriile de specialitate. Și atunci este firească generarea de nemulțumiri, cum ar fi imposibilitatea de a-și exercita profesia de medic.

Greutăți în exprimarea profesională autentică apar chiar din perioada rezidențiatului, în care planul de rezidențiat nu este respectat, rezidențiatul transformându-se, de multe ori, în activităpți strict administrative sau cu conținut sub nivelul pregătirii medicale obținute prin studii universitare.

O politică de resurse umane eficientă și adecvată trebuie să aibă la bază o strategie solidă, în care partenerii sociali să participe alături de guvernanți, dar din care nu trebuie să lipsească beneficiarii sistemului și nici cei care susțin profesional domeniul.

Pentru rezolvarea problemei resursei umane din sănătate, Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii și Securității Sociale, Ministerul Finanțelor Publice, Colegiul Medicilor, Parlamentul României, prin comisiile de specialitate, dar și Președinția, vor trebui să se asiocieze în cel mai scurt timp și să genereze acțiuni imediate pentru a stopa „hemoragia” forței de muncă din sănătate, pentru a stabiliza medicii, pentru a elabora măsuri strategice pe termen mediu și lung.

Printre direcțiile ce ar putea conduce la stabilizarea forței de muncă din sistemul de sănătate românesc se numără:

  • întinerirea profesioniștilor din domeniu,
  • creșterea veniturilor acestora la nivelul celor ce lucrează în afara țării,
  • convingerea reîntoarcerii în țară a celor ce au emigrat,
  • plata în funcție de performanță,
  • reducerea procedurilor birocratice din medicină,
  • informatizarea totală a sistemului,
  • eliminarea muncii administrative efectuate de către medici,
  • facilitarea timpului acordat strict și în exclusivitate activităților medicale,
  • reconstrucția unei imagini pozitive a medicului,
  • managemnetul sistemului fără schimbarea la fiecare ciclu a decidenților,
  • creșterea atractivității mediului rural printr-o echipare similară cu cea din urban.

Rep. Care sunt, în opinia dumnavoastră, primele trei lucruri care ar trebui avute în vedere în elaborarea și implementarea unei reforme reale a sistemului de sănătate din țara noastră?

E.B. Este dificil a lista doar primele trei lucruri/acțiuni ce ar trebui să configureze o reformă reală a sistemului de sănătate din țara noastră. Cu toate acestea o să încerc să o fac.

  1. Primul lucru ce ar trebui realizat cu maximă promptitudine este elaborarea unor politici de sănătate publică în care prevenția să fie foarte bine susținută, dar care să contribuie nemijlocit la modernizarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, știindu-se că actualmente sistemul Bismarck, preluat și modificat de sute de ori în ultimii douăzeci de ani, nu mai funcționează corespunzător. De altfel, chiar de la configurarea sistemului de asigurări, acesta a cunoscut sincope, a alterat funcționarea sistemului de sănătate, fie printr-o uilizare nerațională a serviciilor medicale, fie prin politici afectate substanțial de componente nemedicale, cum ar fi configurația politică a momentului, tentativele eșuate sau reușite de fraudare, introducerea abuzivă pe piața de medicamente a unor produse cu efecte terapeutice neconcludente, sau, și mai grav, printr-un management neperformant realizat, de multe ori, de persoane agreate politic, dar neagreate de sistem, din cauza lipsei de profesionalism.
  2. În al doilea rând, trebuie regândită finanțarea sistemului de sănătate și reconstruit sistemul de bugetare a serviciilor medicale. Creșterea veniturilor, prin alocarea unui procent semnificativ din PIB, comparativ cu ponderea din țările europene, apoi sporirea veniturilor prin creșterea numărului contributorilor și reducerea numărului celor care beneficiază de servicii medicale fără contribuție, cu puține excepții, apoi optimizarea utilizării resurselor financiare prin configurarea unor pachete de servicii medicale diferențiate în funcție de contribuție, eliminarea fraudelor din sistem, creșterea după caz, a cofinanțării, administrarea profesională a domeniului, stabilitatea financiară, creșterea autonomiei financiare, implicarea într-o măsură mai mare a comunității locale în susținerea unor serivicii medicale adresate populației din comuniatatea administrată, se impun, de asemenea. Nu trebuie neglijate controlul utilizării resurselor alocate, eliminarea costurilor nejustificate, elaborarea de standarde și proceduri care să compatibilizeze costurile, să elimine practicile păguboase pentru bugetele de sănătate la toate serviciile medicale finanțate fie din bugetul public, fie din bugetele familiale.
  3. În al treilea rând, o reformă reală a sistemului de sănătate trebuie să conțină, indubitabil, pachete de politici de resurse umane care să stabilizeze forța de muncă, să crească nivelul performanței profesionale, să sporească șansele tinerilor pentru practicarea, încă din timpul rezidențiatului, a profesiei. Nivelul de salarizare este necesar a fi compatibilizat cu performanța profesională, cu salarizarea din alte țări europene, bazîndu-se exclusiv pe rezultate. Asigurarea resursei umane în mod echilibrat pentru mediul rural și cel urban este o altă cerință de care trebuie să se țină seama. Dotarea la același nivel a serviciilor din rural sau din zonele relativ izolate cu cel din urban ar crește nu numai încredrea pacienților, dar ar încuraja și stabilitatea specialiștilor care nu ar mai resimți acea frustrare generată de incapacitatea de a se exprima profesional corespunzător nevoilor și corespunzător noilor „tehnologii” medicale din domeniu cunoscute.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*