,,Păstrând proporţiile, pot spune că tata a călcat uşor pe urmele lui Constantin Brâncuşi, fie şi prin faptul că suntem tot din Târgu-Jiu”!

În lumea în care trăim pentru o vreme şi uneori până dincolo de vreme, cerinţele vieţii sunt multiple şi se accentuează prin fel şi fel de datorii pe care le avem de îndeplinit, astfel că ne pare curios de rău şi devine regretabil faptul că tocmai datoriile  sacre faţă de locuri şi de prieteni sunt lăsate la limita uitării, cu toate că ele ar trebui să fie nu numai amintite cu diferite ocazii, ci, mai ales împlinite, în limita împlinirii datoriilor creştine. Cu toate că datoriile noatre sunt multiple, ele au atâta frumseţe, câtă o avem în sufletul nostru, pentru că omul, numai atunci simte necesitatea ajutorului Bunului Dumnezeu, când trece prin grele încercări şi când este convins că în altă parte nu mai găseşte nici un sprijin de scăpare şi de alinare, decât la Atotputernicul Dumnezeu! Căci, într-adevăr, nici în ceasul al unsprezecelea, nu e încă târziu, deoarece, oricât de mult ar căuta omul să-şi bată capul cu soluţii pentru rezolvarea diferitelor probleme concrete, oricât ar căuta să nesocotească sau chiar să nege existenţa întâmplării şi a hazardului, nu va izbuti niciodată să ajungă la vreun rezultat satisfăcător, atâta timp cât omul nu se apropie deDumnezeu şi câtă vreme nu-I cere în mod sincer ajutorul Său, mai ales că românul, din cele mai vechi timpuri, a socotit credinţa ca făcând parte din duhul său firesc şi în orice împrejurare s-a aflat, el şi-a îndreptat gândul şi sufletul spre Dumnezeu. Datorită încercărilor şi vitregiilor de tot felul, uneori Duhul Lui Dumnezeu nu mai adumbreşte neamul românesc, atunci când mergem pe un drum greşit, care ne duce departe de adevăr, dar, împlinirea unui gând aduce după sine acea seninătate şi mulţumire sufletească ce-l ridică pe om în sferele senine ale divinităţii prin contemplarea operei divine lăsată de Dumnezeu, dincolo de mirajul unui vast câmp al spinilor şi al durerii, binele învinge, pentru că gândurile nobile şi aspiraţiile artistice ne transpun în lumea Creatorului Suprem, în cea lume tainică unde putem afla mângâierea şi viaţa de veci, ca o garanţie a rostului existenţei noastre pe acest pământ.

Rolul deosebit al Arhitectului Nicolae Vânătoru în realizarea unei vetre rurale inegalabile!

Am făcut această introducere în sprijinul afirmaţiei că un prieten poate fi păstrat în memoria vie a sufletului frământat şi al simţirii noastre, referindu-mă la faptul că în urmă cu ceva timp, care poate fi raportat în scurgerea anilor, în urma unui articol în care vorbeam despre Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, mai exact, de la Curtişoara, am primit un telefon surprinzător de la domnul Romeo Vânătoru, fiul lui Nicolae Vânătoru, unul dintre cei mai mari sculptori în lemn din Gorj, iar, în baza acestui telefon, am fost invitat la o discuţie în Parcul Municipiului Târgu-Jiu, lângă «Poarta Sărutului», ca un minunat prilej de a afla multe lucruri pe care nu le cunoşteam despre rolul deosebit al Arhitectului Nicolae Vânătoru în realizarea unei vetre rurale inegalabile, desprev care am auzit prima oară în anul 1975, atunci când am fost angajat prin repartiţie guvernamentală în sistemul culturii din Gorj, acesta fiind şi anul în care s-a inaugurat Muzeul de la  Curtişoara. În cei patru ani cât am lucrat în sistemul culturii, mai marii sistemului  respectiv, conform indicaţiilor venite «de sus», îmi spuneau că d-na profesor Elena Udrişte este în exclusivitate întemeietoarea acestui muzeu şi sufletul viu al ctitoririi acestei vetre de cultură populară, fără să se amintească într-un fel şi despre domnul arhitect Nicolae Vânătoru, care, în realitate, a fost, după spusele fiului domniei sale, chiar artizanul principal al creării Muzeului de la Curtişoara. Cu acel prilej, am primit din partea domnului Romeo Vânătoru o carte minunată, scrisă de Vasile Robu cu titlul: «MĂRTURISIRI DRAMATICE DIN STÂNGA ŞI DREAPTA PRUTULUI. BASARABIA – PĂMÂNT ROMÂNESC», cu o scurtă prezentare xeroxată a biografiei arhitectului Nicu Vânătoru, câteva gânduri frumoase ale poetului şi dramaturgului Marin Sorescu, o ilustrată cu inscripţionarea în piatră de la poarta de intrare a muzeului, un pliant cu prezentarea principalelor case şi cule de la Curtişoara şi un pliant excepţional cu Ansamblul arhitectural «Gheorghe Tătărescu», cel care a aparţinut familiei Gheorghe şi Aretia Tătărescu şi care se leagă de numele unei dintre personalităţile cele mai reprezentative ale perioadei interbelice româneşti!

,,Eu m-am implicat în păstrarea operei tatălui meu, de pictură şi sculptură, şi în Târgu-Jiu sunt bine cunoscut pentru că «mă alimentez» de la Umbra Nucului Bătrân, care a fost tatăl meu”!

La vremea din urmă, pot spune că am lecturat cu savoare şi cu mare interes capitolul al VIII-lea al cărţii mai sus amintite, depre «Olga Rotaru, refugiată în România la Târgu-Jiu», în speţă, VIII.1. despre dialogul domnului Vasile Robu cu domnul Romeo Vânătoru, «fiul Olgăi din Târgu-Jiu», un dialog incitant şi presărat cu elemente biografice de o mare intensitate emoţională, în care se spune că: ,,Tata era un talent înnăscut. El avea la bază şcoala medie tehnică de arte, meserii şi arhitectură, dar şi har de la Dumnezeu. La câtă suferinţă s-a adunatîn familia noastră, Dumnezeu a slobozit o rază de lumină, pe care noi am îmbrăţişat-o şi am primit-o cu sufletul curat. Aşa a fost posibil ca tata, Nicu Vânătoru, călăuzit de Lumina Lui Iisus, să ia în mână dalta şi pensula şi, cu mintea lui ageră, să făurească cele mai alese picturi şi sculpturi din zonă. De altfel, la o scară mai mică şi păstrând proporţiile, pot spune că tata a călcat uşor pe urmele lui Constantin Brâncuşi, fie şi prin faptul că suntem tot din Târgu-Jiu”, aşa cum subliniază domnul Romeo Vânătoru, cel care în anul 2012, la 37 de ani de la înființarea Muzeului Arhitecturii Populare de la Curtișoara, a susţinut cu aplomb să fie dezvelită aici o placă comemorativă în cinstea fondatorilor Nicolae Vânătoru și Elena Udriște. Născut la 28 septembrie 1911, tehnicianul şi arhitectul Nicolae Vânătoru și-a legat numele său de numele Gorjului, întocmind macheta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj, împreună cu d-na Elena Udrişte şi contribuind efectiv la restaurarea autentică a pieselor Muzeului de la Curtişoara. Nicolae Vînătoru a fost maior-comandor în Aviația Armatei Regale în perioada 1934-1947 şi rămâne în istorie ca o figură marcantă, un artist care i-a călcat pe urme lui Constantin Brâncuși, pe care îl cunoștea personal și de care era apreciat în mod deosebit. În acest sens, autorii Alexandru Doru Șerban și Nicolae Mischie subliniau: «Nicu Vânătoru a fost unul dintre marii sculptori în lemn din Gorj. Tema predilectă a operelor sale se circumscrie universului satului tradiţional gorjenesc. Sculptorul a fost cel care a întocmit macheta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj, de la Curtișoara și alături de profesoara Elena Udriște a participat efectiv la restaurarea autentică a pieselor acestui muzeu», iar, domnul Romeo Vânătoru, cu adâncă recunoştinţă, iată, cu sufletul viu, ţine să aprecieze: ,,Eu m-am implicat în păstrarea operei tatălui meu, de pictură şi sculptură, şi în Târgu-Jiu sunt bine cunoscut pentru că «mă alimentez» de la Umbra Nucului Bătrân, care a fost tatăl meu”! (VA URMA)

Prof. dr. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*