Societatea românească actuală şi valorile perene ale culturii naţionale. Interviu exclusiv cu scriitorul Tudor Nedelcea: „Un stat relativ mic precum România poate deveni un stat mare prin cultură!”

Reputatul scriitor Tudor Nedelcea este doctor în filologie cu o teză despre Geneza ideilor social-politice şi filozofice în literatura română; este cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” al Academiei Române. A obținut Premiul Naţional „Marin Sorescu” al Academiei Române. A publicat peste 40 de cărți în calitate de autor, a prefațat sau a realizat studii introductive pentru alte 60 de cărți; este autorul a peste 600 de articole și studii publicate în țară și în străinătate. Printre lucrările publicate se numără: Confluențe spirituale (2013), Eminescu, istoricul (1998), Civilizația cărții (1996).  

Am avut bucuria să discutăm cu domnul Tudor Nedelcea despre problemele societății românești, despre formarea și evoluția culturii române, despre cenzura instaurată de regimul comunist și statutul producțiilor culturale după 1989.

Rep. Stimate domnule Tudor Nedelcea, pentru început vă propun o întrebare mai generală. Care sunt, în opinia dv., principalele probleme ale societăţii româneşti de astăzi şi cum ar putea fi acestea soluţionate?

T.N. Societatea românească de azi pare debusolată, ca să mă exprim eufemistic. Ne-am fi aşteptat ca după Revoluţia din 1989 să se fi creat acel climat creator aidoma celui după Unirea cea Mare (1 Decembrie 1918), când potenţialul intelectual românesc a atins cote maxime, sincronizându-se spiritualităţii europene sau mondiale. Una din problemele esenţiale ale românităţii de azi este lipsa de unitate naţională, fenomen sesizat şi de Eminescu.

Evocându-l pe domnitorul Grigore Ghica III, care şi-a dat viaţa, în 1775, spre a nu ceda Bucovina, Eminescu îşi avertizează conaţionalii: „Popor român! Mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. Acest pan-românesc dezastruos, dezbinarea între semeni pare să fi pus pecetea pe societatea vremurilor de azi. Eu am propus (doar Andrei Pleşu a susţinut această idee) ca imnul naţional Deşteaptă-te, române (vetust prin conţinut şi mesaj) să fie înlocuit cu Hora Unirii, poezia lui Alecsandri, pusă pe note de Al. Flecthemacher (care a vrut să înfiinţeze, în 1858, o filarmonică la Craiova). Asta ne trebuie, o horă a unirii, care poate fi uşor memorată şi jucată, chiar la marile manifestări culturale sau sportive. Am mai propus ca nu 1 Decembrie să fie ziua naţională (celelalte provincii unite atunci – Basarabia şi Bucovina – nu mai sunt în trupul ţării), ci 9 mai (care aminteşte de 1877, 1945, este şi Ziua Europei), într-o lună când totul renaşte. La 1 Decembrie sărbătorim Unirea cu fasole şi cârnaţi (deşi este postul Crăciunului), cu feţele posomorâte nu numai de vremuri, ci şi de vreme. Întâmplător sau nu, marile state ale lumii îşi sărbătoresc ziua naţională în anotimpuri prietenoase.

Alte probleme sunt prezente în societatea românească actuală: lipsa de toleranţă, ura, războiul românilor contra românilor („Nu da române în român!”, sună un vers al Leonidei Lari). Şi, nu în ultimul rând, lipsa de demnitate naţională a decidenţilor noştri politici, cedând prea uşor cerinţelor şi îngerinţelor marilor state „aliate” în treburile noastre interne. Ceauşescu dacă este încă amintit azi se datorează demnităţii sale, implicării sale în rezolvarea marilor probleme de politică internaţională (stabilirea de relaţii diplomatice cu Israel şi R.F. Germania, stabilirea de principii de pace între evrei şi palestinieni etc.).

Cum ar putea fi soluţionate? Simplu: printr-o voinţă politică la unison, cu un preşedinte al ţării care să respecte cu stricteţe Constituţia, adică să fie deasupra politicienilor şi partidelor şi să creeze acel climat de unitate şi demnitate naţională (ultimii doi preşedinţi au semănat mai mult ură decât „pace vouă”).

Rep. Când vine vorba despre cultura naţională, se afirmă adesea că este o cultură tânără, care ia naştere timid, undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Când putem discuta, de fapt, despre o reală efervescenţă creatoare în spaţiul cultural românesc? Care ar fi momentele istorice şi figurile centrale în procesul de maturizare a culturii autohtone?

T.N. Este, într-adevăr, o cultură tânără, ca şi cea nord-americană, de altfel. Constantin Noica remarcă că adevăratele state de cultură nu sunt neapărat cele mari, căci nu gigantismul contează (C. Noica „Dialog cu un străin despre România”, în „Ramuri”, nr. 6, 15 iunie 1981, p. 2). Aşa este şi în privinţa culturii tinere. În istoria culturii şi civilizaţiei universale constatăm că celebrele state sau imperii de mare cultură au dispărut din istorie (vezi cultura greacă sau latină, sumeriană etc.), este un fenomen firesc. Nici în Franţa sau Germania zilelor noastre nu mai sunt scriitori sau filosofi de talia celor din secolul al XIX-lea, în care s-au pus bazele constitutive ale naţionalităţilor, cum a teoretizat la noi Romulus Seişanu.

Cultura română se poate mândri, totuşi, cu astfel de elemente încă din timpuri străvechi: I.G. Coman şi apoi Nestor Vornicescu au reuşit să impună primele Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII ( cum se intitulează teza de doctorat a mitropolitului-cărturar, publicată în 1983). Nestor Vornicescu a scris despre scriitorii străromâni („începuturile culturi noastre scrise trebuie împinse până în secolul IV”, demonstrează Nestor) din Scythia Minor (Dobrogea de azi), adică despre Teotim I, Ioan Cassian, Dionisie Exiguu (care a stabilit cronologia creştină, adică numărarea anilor după Iisus), Laurenţiu de Novae, Niceta de Remesiana (care a compus imnul internaţional, valabil şi azi, Te Deum, laudamus).

În epoca medievală, Stolnicul a formulat teoria celor „trei stepene” (naştere, creştere, descreştere), înaintea lui Giambattista Vico (cu „corsi e ricorsi”) şi a lui D. Cantemir. Apoi este epoca Dimitrie Cantemir, savant european recunoscut ca atare, primul român membru al unei academii străine. Şi în poezia românească avem de-a face cu „Dimineaţa poeţilor”(cum a numit Eugen Simion perioada primilor poeţi români ), dar, înainte de această „dimineaţă” au fost „zorile poeziei româneşti”, eu alcătuind, spre a demonstra această idee, antologia Stihuri la stema ţării.

În Ardeal, Şcoala Ardeleană a făcut epocă. Cultura modernă a început cu „Junimea” lui Titu Maiorescu (primii 10 ani petrecându-i în Craiova), care-i grupa pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri etc. Este epoca marilor clasici români, comparabilă cu epoca interbelică în care cultura română s-a sincronizat cu cea universală prin Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Camil Petrescu, Sadoveanu, Blaga, Alice Voinescu etc. Postbelic, avem generaţia ’60 (Nichita Stănescu, Marin Sporescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana etc.), generaţie anunţată de „buzduganul” lui N. Labiş, cum l-a numit Eugen Simion. În perioada postdecembristă au continuat să mai activeze scriitori precum Marin Preda, Fănuş Neagu, Gr. Vieru, A. Buzura, D.R. Popescu etc., dar din păcate nu-i urmează nimeni. Din păcate. Deocamdată.

Rep. Revenind la marea cultură interbelică, prin ce s-a caracterizat aceasta în spaţiul românesc?

T.N. Marea cultură interbelică s-a caracterizat în primul rând, prin valoarea artistică; apoi, prin faptul că majoritatea acestor scriitori au devenit şi ataşaţi culturali sau de presă pe lângă marile ambasade şi au reuşit să impună literatura română (cultura în general) pe plan universal, prin traduceri, circulaţia autorilor şi a cărţilor, printr-o deschidere reală a Occidentului faţă de spiritualitatea unei ţări balcanice reîntregite. A fost o politică culturală bine organizată şi finalizată.

Rep. Ce a însemnat perioada comunistă pentru cultura română?

T.N. Perioada comunistă şi-a pus amprenta asupra culturii prin cenzură şi indicaţii oficiale (s-a impus „realismul socialist”). Scriitorii au trecut la scrierea unei literaturi esopice, cu trimiteri evidente la politica oficială, străină românilor. Apoi, au început să apară primele idei dizidente. N. Labiş a crezut în comunism, a scris „trăim în miezul unui ev fierbinte”, ca apoi, dezamăgit, să ameninţe că-i spiritul „adâncurilor” şi a murit cum a murit. După Tezele din iulie, neaplicate şi neaplicabile, N. Ceauşescu a cerut din nou reîntroducerea „realismului socialist”. Adrian Păunescu l-a convins pe Marin Preda să meargă împreună la şeful statului. Intrând pe uşă, Marin Preda a spus: „Domnule Ceauşescu, dacă reintroduceţi realismul socialist eu mă sinucid”. Ceauşescu, care îl aprecia pe autorul Moromeţilor, a încercat să-i explice că nu-i rău aplicarea acestui principiu. Preda din nou a repetat că se sinucide, iar Ceauşescu a cedat (vezi vol. Timpul n-a mai avut răbdare, publicat la un an de la moartea scriitorului).

Rep. În ce măsură cenzura comunistă îşi punea amprenta asupra producţiei culturale? Ne puteţi relata câteva cazuri concrete?

T.N. Despre cenzură pot spune mai multe, pentru că am lucrat acolo aproape doi ani (1972-1974), când am prins garnitura veche, stalinistă, condusă de Iosif Ardeleanu şi cea nouă, a lui I. Cumpănaşu. Am apărut şi-ntr-o emisiune la TVR, la solicitarea lui Iosif  Sava (moderator Mariana Şipos). Ca cenzor, aveam un „caiet de sarcini”, după care operam: erau cenzurate tot ce contravenea politicii interne şi externe a partidului şi statului, materiale pornografice, cu tentă sexuală, cele xenofobe, antisemite, precum şi date cu caracter secret (bazele de recepţie cu cereale care constituiau rezerva de stat, unităţi militare etc.).

Au dat „bunul de tipar” unui serial din ziarul uzinal „Electroputere”, în care un tânăr ziarist, Sandu Ghioc, critica echipa „Dinamo” pentru arbitraj favorabil sau racolarea de jucători. În final de campionat, echipa de fotbal „Universitatea” din Craiova era pe primul loc, în ultimul meci jucat la „UTA”. Pierdea campionatul dacă era învinsă la Arad, iar „Dinamo” câştiga cu 4-0. Aşa s-a întâmplat. Cronicarul meciului de la Arad, Ion Chirilă, comentând subiectiv meciul, aducând elogii echipei Ministerului de Interne, a scris într-un P.S., cum de este posibil ca într-un ziar uzinal să fie criticată echipa fanion a fotbalului românesc, cum lectorul Direcţiei Presei şi Tipăriturilor a putut lăsa necenzurat acest serial.

A urmat o anchentă, cu propunerea ca eu să fiu exclus din partid şi transferat la Gara C.F.R. ca „scrietor” (că tot îmi place mie să scriu, îmi explicau cinic). Ca „scrietor”, urma să scriu pe vagoane de marfă conţinutul şi destinaţia. Norocul meu a fost schimbarea stalinistului Iosif Ardeleanu cu unul mai luminat la minte, care nu numai că nu m-a sancţionat, dar chiar m-a lăudat.

Cenzura oficială a funcţionat până la Conferinţa de la Helsinki, din 1975, dar a rămas cenzura de la Consiliul Culturii (care era mai dură). Editurile şi redacţiile revistelor aveau întreaga responsabilitate a cenzurării. Unii directori de editură sau redactori şefi, precum Mircea Sântimbreanu, Valeriu Râpeanu, Marin Preda etc., au fost mai curajoşi şi au apărat cărţi valoroase. Alţii mai laşi, spre a-şi păstra posturile, au făcut cenzura cu asupra de măsură.

În sediul central al Direcţiei Presei au activat două doamne, Molho şi Docsănescu, care au acţionat în spiritul şi sprijinul creaţiei autentice. A existat şi cenzura post-apariţie: după apariţia primelor exemplare semnal ale cărţii, ele erau din nou verificate şi se scoteau din circuitul lecturii, cum a fost cazul volumelor Saturnalii (poezii) de Corneliu Vadim Tudor sau Preliminarii politico-diplomatice la actul de la 23 august de Aurel Simion. Ca reviste, a fost retrasă de pe piaţa revista „Familia” de la Oradea, care tipărise o pagină de poezii de Adrian Păunescu (poezia Analfabeţilor, de pildă), iar din revista „Luceafărul”, a fost scoasă  Balada elitei de Adrian Păunescu. Şi Marin Sorescu a fost cenzurat la Teatrul Naţional din Craiova cu piesa Există nervi? de însuşi primul secretar al Judeţenei de partid, Miu Dobrescu. Şi exemplele ar putea continua.

Rep. Ce a însemnat „tranziţia”, dacă ne referim la domeniul cultural?

T.N.Tranziţia” n-a prea existat după 1990. Un grup gălăgios de tineri scriitori au trimis o scrisoare preşedintelui Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, cu câteva luni înainte de Revoluţie şi s-au dat dizidenţi, ceea ce a trezit reacţia tipică lui Fănuş Neagu: „Aceşti tineri au vrut să dea o palmă lui Ceauşescu pe obrazul lui D.R. Popescu”. E discutabilă dizidenţa la români. În perioada postdecembristă, avem de-a face cu cenzura economică, cu găşti literare care se apreciază şi se premiază reciproc, cu atacarea marilor valori ale literaturii române nu numai din epoca comunistă. Revista „Dilema” (nr. 265 din 27 febr.-5 martie 1998) i-a consacrat lui Eminescu întregul număr, încercând să-l demoleze: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine … este lipsită de valoare” (Cezar Paul Bădescu); „poezia lui Eminescu mă lasă rece”, este „ca o carte de telefon versificată” (Răzvan Rădulescu); Eminescu „e realmente nul. Nu ai obiect” (Cristian Preda, europarlamentar); „Astăzi, Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodată)” (T.O. Bobe, laureatul Premiului Naţional „M. Eminescu”); „era mic şi îndesat, foarte negricios, ca toţi fraţii săi”, „om vagabond”, „curgeau zdenţele de pe el”, „nu arăta în niciun fel a poet” (Mircea Cărtărescu) etc. Ulterior acestui număr din „Dilema”, Patapievici a scris că Eminescu este „mortul din debara” care trebuie aruncat la ghena de gunoi spre a putea intra în structurile europene. Păi, cu asemena „intelectuali” (plătiţi cu bani, premii sau funcţii oficiale) putem avea o cultură profundă!? Eminescu şi alte valori române (Mihai Viteazul, Cuza Vodă, Brâncoveanu etc.) nu sunt „corect politic”, dar cine stabileşte „corectitudinea politică” şi în funcţie de ce?!

Rep. În prezent, ce direcţii de politică culturală sunteţi de părere că ar trebui urmate în vederea revitalizării acestui domeniu, atât de important pentru însuşi identitatea unei societăţi?

T.N. Direcţiile de politică culturală trebuie stabilite de oameni competenţi, cu dragoste de valorile româneşti. În fruntea instituţiilor din domeniu (Ministerul Culturii, al Ştiinţei, al Învăţământului, Institutele Culturale Româneşti, organizaţiile profesionale-Uniunea Scriitorilor etc.)să fie personalităţi culturale accentuate, obiective, energice şi care să se implice plenar în crearea unui climat favorabil marilor creaţii şi impunerea acestora pe plan extern, prin traduceri, participări la simpozioane, expoziţii de carte etc., din diverse ţări ale lumii. Să nu ne mai obsedeze Premiul Nobel pentru literatură (care se acordă, în principiu, pe critorii extraaxiologice). Un stat relativ mic precum România poate deveni un stat mare prin cultură! Potenţial există, dorinţa, avem, faptele să înlăture vorbele!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*