Acum, când retorica integrării paneuropene și globalizarea (sau mondializarea cum zic francofonii) fac o triumfalistă carieră electorală degenerând într-un adevărat fundamentalism cu nimic mai puțin îngrijorător decât fundamentalismul islamic, a pune în discuție statutul epistemologic al sociologiei pare o inițiativă cel puțin neinspirată…Oricum, de importanță secundă.
Și totuși !
Personal, ca profesionist al domeniului mă simt obligat să formulez o replică tuturor vertebratelor politicianiste aflate în cădere liberă în sondaje. Indivizii cu pricina, confundând cauza cu efectul , sunt greu suportabil de vocali în a da vina pe sondaje, declinându-și neâncrederea lor în procentele date publicității, fără să se întrebe nici un moment dacă niște voci bolnave de mondialită cronică, dar recent gălbejite de frustrări abisale , cum sunt cei mai mulți dintre Domniile Lor, mai au vreo credibilitate în rândul segmentelor de opinie pe care pretind că le reprezintă (încă?). Aceștia, în loc de democrație au instaurat o jalnică și contraproductivă ”logocrație populară”, după cum spunea Ceslaw Miloș și se cufundă într-0 fenomenologie socială bazată pe aprecieri de factură impresionistă, prin ignorarea sistematică a cercetării sociale/sociologice.
Așadar, ca disciplină de studiu, instituție și profesie, sociologia a apărut din nevoia, obiectiv resimțită de a oferi consiliere calificată personalităților Franței postrevoluționare aflate în căutarea unor noi resurse identitare ale fostului Imperiu aflat în profundă criză de identitate nu doar la scară imperială, ci chiar la nivelul intern al forțelor politice franceze măcinate de lupte intestine și competiții politicianiste total contraproductive. In acest context sociologia a apărut ca știință a reformării lucide și responsabile, respectiv o știință socială nouă, nemaculată de nici un experiment social compromis de managementul politic anterior. În acest sens a fost inclusă în grupul științelor pozitive; deci pentru a o disocia de celelalte științe sociale obediente fie religiei, fie politicii curente…
In calitate de țară europeană, România a intrat nu doar în rezonanță cu acest tip de preocupări din acel timp, ci a contribuit chiar la maturizarea conceptuală și metodologică a sociologiei prin operele unor cărturari iluștri de talia lui Spiru Haret (Mecanica socială, teză de doctorat susținută la Paris, 1910) nume respectat la scară europeană , dar și în România prin Legea învățământului care-i poartă numele ca reper al primei modernizări a ofertelor educative din țara noastră, sau a lui Dimitie Gusti (cofondator al empirismului sociologic, deci valoare de patrimoniu a sociologiei universale) și autor al primei monografii rurale din lume (satul Goicea Mică, Dolj, 1925) și inițiator al primei hărți sociologice a României, rămasă , din nefericire pentru noi, tot în stadiul de proiect din cauza ocupației bolșevice care a etichetat sociologia ”pseudoștiință burgheză”, iar în prezent din cauza alergiei față de știință a tuturor formulelor guvernamentale post 89, care au alocat sume insignifiante cercetării științifice; în particular cercetării sociologice.
Ce însemna această hartă sociologică ? Simplu: prin analogie cu geografia fizică în care diversitatea formelor de relief, individualizând fiecare zonă a țării( sub acest aspect) ne prescriu comportamente și orizonturi de așteptare specifice (vestimentare, culinare, culturi ale solului, etc.) , și în plan social fiecare județ își are un set particular de probleme. Identificarea acestora, a ariei lor de manifestare, a profunzimii lor și formularea unor priorități conferă continuitate programelor de dezvoltare prin punerea acestor probleme în ecuație managerială în timp real, diversitatea ideologică a liderilor locali/zonali neânsemnând luarea ”de la zero”a reformării spațiului social în speță. In acest mod, la finele fiecărui ciclu electoral, viitorul primar sau prefect beneficiind de repertorizarea priorităților, s-ar dedica exclusiv ”atacării” problemelor rămase, încă, nerezolvate, fără a mai risipi resurse materiale sau umane pentru identificarea problemelor ce urmează a fi rezolvate pe durata mandatului. In acest sens, cercetarea sociologică (diagnoza) este aliatul natural al oricărei decizii realiste și de succes .
In loc să se recurgă la potențialul autohton de expertiză, toți liderii noștri post 89 au apelat , contra unor sume exorbitante la străini care au contribuit eficient la dezarticularea sistemului socialiar România într-o nouă aventură istorică lipsită de proiectul experimentului aflat în desfășurare.
Iată ce poate face sociologia: similar medicinei care, prin profesioniștii de profil (medicii) după atente și calificate analize identifică natura disfuncțiilor (bolile) și după un diagnostic competent propune o terapie în scopul menținerii stării de sănătate a ființei umane, Tot așa și sociologia, prin cercetarea empirică (de teren) identifică natura și arealul disfuncțional generat de problemele sociale din fiecare zonă și propune o terapie decizională pentru a menține starea de sănătate (funcționalitate) a națiunii. Cunoscută sub numele de diagnoză sociologică, aceasta cuprinde alternative decizionale prin care factorii decidenți , aflați în intervalul de autoritate al lideranței pot construi decizii realiste și focalizate pe soluționarea, în timp real, a problemelor care au făcut obiectul cercetării. Iată de ce, cercetarea socială este aliatul natural și nelipsit din nici un proiect de reformare pragmatică a structurilor organizaționale.
In absența acestei consilieri calificate, prin diagnoză, deciziile se iau pe baza unor aprecieri de factură impresionistă, construind proiecte pe dorințe care oricât de pioase și de generoase ar fi, rămân simple dorințe nesustenabile și componente ale unui comportament decizional complet revolut bazat doar pe schematizări simpliste.. În acest context se relevă rolul cercetării sociologice: definirea metodelor și procedeelor de luare sub control a complexității sociale.
Întrebarea este : se ridică practica sociologică la această exigență ?
Nu se poate formula un răspuns afirmativ în acest sens deoarece cercetarea se oprește tocmai acolo unde ar trebui să înceapă cu adevărat, la descrierea realităti nu continuă cu explicarea cauzelor care determină efectele/disfuncționalitățile sistemului social În prezent rafinarea softurilor de procesare a datelor prezintă serii de corelații (cauzele) și serii de asociații (efecte probabile). Cu simpla inventariere a bazelor de date generate de componenta empirică a demersului se realizează o descriere a situației în speță. Asta este sociografie. Sociologia trebuie să urce demersul către sxplicația situației. Deobicei, maturitatea precară a unor carcetător (majoritatea), apreciază că prin procesarea datelor și realizarea graficelor, histogramelor etc. munca sociologului este încheiată, explicarea fiind încredințată beneficiarului, cu scopul asigurării neutralitîții axiologice (T:Adorno ) a demersului..Cantonarea în descriptiv, este cauza plasării ăn derizoriu a cercetării sociologice rămasă în zona fenomenologiei sociale.Tectonica ontologei sociale rămâne neatinsă…..Explicația și designul cercetării trebuie să conțină și propuneri de remediere a disfuncționalităților din care factorii decizionali să se inspire în construirea alternativelor decizionale .
Emanciparea epistemologică a practicii sociologice este imperativul care poate asigura viitorul sociologiei ca discuplină de studiu, instituție și profesie.În acest mod sociologul se-nscrie pe coordonatele sociologiei militans pentru care a pledat Fondatorul. Practica actuală de procesare statistică a impresiilor subiecților rămâne ireproșabilă, dar numai ca descriere, doar o sumplă descriere care nu aduce nimic nou autorităților aflate în intervalul de autoritate al deciziilor aferente optimizării situației reale.În acest sens sociologul devine un consilier calificat al deciziilor și expert al cunoașterii și gestionării problematicii complexe a socialului.Prezenta conferință poate fi începutul comutării accentului de la descriere, la explicație.
Leave a Reply